şi sentimentul că trebuie în orice caz să se ducă îl apăsau ca şi cum ar fi avut o piatră pe inimă, şi toată dimineaţa, cu cât trecea timpul, cu atât apăsarea aceea devenea din ce în ce mai dureroasă, cu toate peripeţiile şi bâlciul ce avusese loc mai întâi la schit, apoi la egumen etc, etc. Neliniştea lui nu era pricinuită de faptul că nu ştia ce are să-i spună dânsa şi ce o să-i răspundă el. Şi nici de femeia din ea nu se temea; cunoştea desigur prea puţine femei, deşi toată viaţa, din copilărie şi până când intrase în mănăstire, trăise numai printre ele. Îl speria numai gândul de a da ochii cu o anumită femeie, şi această femeie era Katerina Ivanovna. De când o văzuse pentru prima oară, îi fusese teamă de ea. Nu avusese prilejul s-o întâlnească decât de vreo două-trei ori cel mult, şi parcă-şi amintea că într-un rând chiar schimbaseră în treacăt câteva cuvinte. Îi lăsase impresia unei fete frumoase, mândre şi autoritare. Cu toate astea, nu frumuseţea ei îl făcea să se frământe. Şi cu cât se străduia mai mult să-şi explice – deşi fără nici un rezultat – teama ce-l stăpânea, cu atât mai mult o simţea prinzând rădăcini în sufletul lui. Fireşte, ţelul pe care şi-l propusese Katerina Ivanovna era cât se poate de nobil, nu se putea să nu recunoască: fata îşi pusese în gând cu tot dinadinsul să-l salveze pe fratele lui, Dmitri, de la pierzare, deşi acesta avea destule păcate faţă de ea, şi voia s-o facă numai din mărinimie. Şi totuşi, cu toate că era conştient de sentimentele frumoase de care era animată şi pe care nu se putea să nu le admire, Alioşa, pe măsură ce se apropia de casa ei, simţea că-l trec fiorii.

Ştia că fratele său, Ivan Fiodorovici, care-i era atât de aproape, nu poate fi acum la dânsa; Ivan era, probabil, acasă cu taică-său, şi nici pe Dmitri n-o să-l găsească acolo – de asta era şi mai sigur – şi bănuia şi pentru care pricină. Prin urmare, vor sta de vorbă între patru ochi. Mai înainte însă de această inevitabilă discuţie, ar fi dorit foarte mult să-l vadă pe Dmitri, să treacă un moment pe la el, pe acasă, fără să-i arate biletul, numai aşa, ca să schimbe câteva cuvinte cu dânsul. Dmitri însă locuia departe, şi cu siguranţă că la ora aceea era plecat. Alioşa stătu în cumpănă o clipă şi, în sfârşit, îşi luă inima în dinţi. Îşi făcu în grabă semnul crucii din obişnuinţă, şi, zâmbind enigmatic, se îndreptă cu paşi apăsaţi spre înfricoşătoarea duduie.

Se putea orienta destul de bine în cartierul unde locuia Katerina Ivanovna. Dacă ar fi luat-o prin Strada Mare, ca să traverseze apoi piaţa şi aşa mai departe, ar fi avut o bucată bună de drum. Deşi orăşelul nostru nu este decât un târguşor de provincie, casele sunt răspândite pe o suprafaţă destul de mare, şi ca să ajungi dintr-un loc într-altul ai de mers, nu glumă. Se gândea însă că-l aşteaptă taică-său, care poate încă nu apucase să uite ceea ce-i poruncise, şi putea să-şi piardă răbdarea; încă un motiv să întindă pasul, ca să ajungă la timp şi într-o parte, şi într-alta. Făcându-şi aceste socoteli, se hotărî, în cele din urmă, să scurteze drumul apucând-o pe nişte ulicioare dosnice, pe care le cunoştea ca-n palmă. Ar fi însemnat deci s-o ia de-a dreptul, prin locuri pustii, pe lângă nişte garduri stinghere, sărind uneori pârleazurile, ca să tăie prin ogrăzile oamenilor, pe unde ştia, de altfel, că era numai lume cunoscută, care-i dădea bineţe. În felul acesta putea să răzbată cu mult mai repede în Strada Mare. Calea pe care-şi îndreptase paşii trecea la un moment dat pe lângă casa părintească, adică foarte aproape de ea, prin dreptul grădinii învecinate, în mijlocul căreia se afla o căscioară scundă şi strâmbă, cu patru ochiuri de geam. Din câte aflase, proprietara ei era o bătrână târgoveaţâ paralitică. Locuia împreună cu fie-să, jupâneasa, care trăise multă vreme în capitală, unde ajunsese să se şlefuiască, ca una ce-şi făcuse veacul numai prin case mari, în serviciul nu mai ştiu căror generălese; se întorsese numai de vreun an acasă, de când maică-sa căzuse la pat, şi mai umbla încă şi acum prin oraş gătită că o sorcovă. Cele două femei se zbăteau în cea mai neagră mizerie, şi în fiecare zi veneau după un codru de pâine şi o strachină de supă în bucătăria lui Fiodor Pavlovici. Marfa Ignatievna le dădea cu dragă inimă de mâncare. Dar, deşi ajunsese să trăiască din milă oamenilor, fata nu se îndurase să-şi vândă nici una dintre rochiile ei elegante cu care se împopoţona mai tot timpul, cu toate că una dintre ele avea o trenă cât toate zilele. Alioşa aflase toate aceste detalii întâmplător din gura prietenului său Rakitin, care ştia abolut tot ce se petrecea în oraş şi, bineînţeles, cum le auzise, le şi uitase. Trecând prin dreptul casei cu pricina, îşi aminti fără să vrea de rochiile fetei şi de trenă, şi cum mergea aşa, cu capul în piept, trist şi îngândurat, ridică privirile deodată şi... cine credeţi că i se arătă înaintea ochilor?

De după gardul de nuiele al grădinii învecinate, cocoţat probabil pe ceva, fiindcă se vedea de la piept în sus, frate-său, Dmitri, care dădea din mâini, făcându-i semne disperate; pare-se, îl chema la el, temându-se totuşi să-l strige, ba chiar să vorbească mai tare, ca să nu-l audă cineva. Din câţiva paşi, Alioşa fu lângă gard.

— Bine c-ai întors capul, era cât pe ce să te strig! şopti dintr-o suflare, fericit, Dmitri Fiodorovici. Hai încoace iute! Iute! Nici nu ştii ce bine îmi pare c-ai venit! Tocmai mă gândeam la tine...

Alioşa se bucura şi el că-l întâlnise, dar nu putea să înţeleagă de ce trebuia neapărat să sară gardul. Mitea îl apucă de cot cu mâna lui puternică, gata să-l sprijine. Ridicându-şi anteriul, Alioşa îşi făcu vânt peste gard cu îndemânarea unui ştrengar desculţ.

— Hai,