destul de plauzibilă. Toată lumea îl cunoştea pe Karp şi-şi aducea aminte că tocmai pe vremea aceea, adică pe la începutul toamnei, tâlharul cutreiera noaptea oraşul şi chiar apucase să jefuiască trei cetăţeni. Nici buclucul ce i se întâmplase şi nici zvonurile ce umblau prin târg nu reuşiră să îndepărteze simpatia unanimă faţă de biata nebună, dimpotrivă, lumea căuta s-o ocrotească şi să aibă grijă de ea mai mult decât înainte. Kondratieva, o negustoreasă cu dare de mână, căreia îi murise bărbatul, făcuse în aşa fel ca, pe la sfârşitul lui aprilie, s-o ia la ea acasă pe Lizaveta, hotărând să nu-i mai dea drumul până-i va veni sorocul să nască. Dar cu toate că eră păzită cu străşnicie, în ultima zi, pe înserat, Lizaveta izbutise să-şi ia tălpăşiţa din casa Kondratievei fără să prindă nimeni de veste, ca până la urmă să se oploşească în grădina lui Fiodor Pavlovici. Cum de reuşise să sară gardul înalt şi solid în starea în care se afla – rămăsese o enigmă pentru toţi. Unii pretindeau c-o „trecuse” cineva peste uluci, alţii c-o „purtase în braţe” însuşi necuratul. După toate probabilităţile însă, performanţa aceasta se înfăptuise în chipul cel mai firesc, deşi destul de complicat, şi Lizaveta, care era foarte îndemânatică atunci când era vorba să sară gardurile în grădinile oamenilor ca să aibă unde înnopta, izbutise, cu chiu, cu vai, să se caţăre şi pe ulucile lui Fiodor Pavlovici, iar de acolo, cu riscul de a se alege cu o vătămătură, să sară în grădină aşa, gravidă, cum era. Grigori se repezi îndată s-o cheme pe Marfa Ignatievna, ca să-i dea cât mai grabnic ajutor lehuzei, iar el alergă după o moaşă bătrână care locuia prin vecini. Fătul scăpă cu viaţă, însă maică-sa îşi dădu sufletul în zorii zilei. Grigori luă în braţe pruncul, îl aduse la el acasă, o puse pe nevastă-sa să şadă pe scaun şi i-l aşeză în poală, la sânul ei, spunându-i „Copilul orfan e sub paza Celui-de-Sus, e copilul tuturor, şi al nostru mai mult ca al tuturora. Ni l-a trimis băiatul nostru, fie-i ţărâna uşoară, şi i-a fost să se nască dintr-un fecior al satanei şi o sfântă. Dă-i să sugă şi şterge-ţi lacrimile” . Şi aşa Marfa Ignatievna ajunse să crească plodul, îl botezară Pavel, iar după tată, toată lumea, ca şi cum ar fi fost de la sine înţeles, îi spuseră Fiodorovici.

Fiodor Pavlovici nu făcu nici o obiecţie, socotind situaţia destul de amuzantă, deşi continua să nege cu perseverenţă, c-ar fi avut vreun amestec aici. În oraş, faptul că pruncul lepădat îşi găsise adăpost la el în casă era privit cu simpatie.

Mai târziu, Fiodor Pavlovici îi găsi şi un nume de familie, Smerdiakov, după porecla mamă-sii, Lizaveta Smerdiaşciaia. Făcându-se mare, băiatul, Smerdiakov, ajunse al doilea rândaş al lui Fiodor Pavlovici, şi, în momentul când începe povestirea noastră, locuia în pavilionul din curte, împreună cu cei doi bătrâni, Grigori şi Marfa. îndeplinea slujba de bucătar. Poate c-ar mai fi câte ceva de spus în legătură cu el, dar n-aş vrea să reţin prea mult atenţia cititorilor asupra unor slugi, de aceea mă voi grăbi să intru în miezul romanului, sperând că, pe măsură ce vor întoarce paginile, povestea lui Smerdiakov li se va dezvălui de la sine în chipul cel mai firesc, fără să mai fie nevoie de o prezentare mai amănunţită.

 

 

III - SPOVEDANIA UNEI INIMI ARZĂTOARE. ÎN VERSURI

 

Auzind porunca pe care taică-său i-o dăduse în gura mare din caleaşca în momentul când se pregătea să părăsească mănăstirea, Alioşa râmase câteva minute încremenit locului, fără să înţeleagă nimic. Nu c-ar fi putut exista ceva pe lume care să-l înmărmurească, nu, aşa ceva nu i se întâmplase niciodată. Dimpotrivă, deşi din cale-afară de îngrijorat, o porni numaidecât spre bucătăria egumenului, unde avu prilejul să afle boroboaţa pe care o făcuse taică-său. După care o apucă spre oraş, sperând că pe drum întrebarea care-l frământa se va lămuri într-un fel sau altul. Trebuie să spun din capul locului că răcnetele bătrânului şi porunca lui de a se muta fără întârziere acasă, „cu pernă şi saltea cu tot”, nu-l făcuseră să se alarmeze câtuşi de puţin. Îşi dădea seama că atât ordinul trâmbiţat din trăsură, cât şi răcnetele acelea teatrale de care fusese însoţit nu puteau fi decât efectul unei înflăcărări „de moment”, cum s-ar zice, un gest înfăptuit numai aşa, de dragul artei. La fel se întâmplase cu un târgoveţ de la noi din oraş, care de ziua lui onomastică, având casa plină de musafiri, la un moment dat, furios că nu mai capătă nici o picătură de vodcă, se apucase să facă praf toată vesela, să rupă hainele de pe el şi de pe nevastă-sa, să spargă mobila din odaie, ba chiar şi geamurile, şi toate astea fără nici un motiv, numai aşa, de dragul artei; aşa şi cu taică-său mai adineauri. A doua zi, târgoveţul, dezmeticindu-se după beţie, îşi dăduse cu pumnii în cap când văzuse toate ceştile şi farfuriile sparte pe jos. Alioşa era încredinţat că până la urmă bătrânul o să-l lase să se întoarcă la mănăstire, dacă nu chiar în aceeaşi zi, atunci în ziua următoare. Ştia de asemenea că taică-său era în stare să lovească în oricine, numai în el nu. Alioşa avea convingerea că nimeni pe lume nu s-ar fi îndurat să lovească în el, şi nu numai că nu s-ar fi îndurat, dar, să fi vrut chiar, n-ar fi fost în stare. Pentru el era o axiomă, un lucru în privinţa căruia nu mai încăpea nici o îndoială, stabilit o dată pentru totdeauna, de aceea îşi văzu de drum fără să şovăie o clipă.

Teama care-l frământa în clipa de faţă era cu totul de altă natură, şi cu atât mai chinuitoare cu cât nu putea s-o definească; se temea de o femeie, anume de acea Katerina Ivanovna, care îl rugase atât de stăruitor prin biletul înmânat puţin mai înainte de către doamna Hohlakova să treacă neapărat pe la dânsa – pentru ce anume, habar n-avea. Stăruinţele ei