o mângâiau şi-i dădeau câte o părăluţă. Fata lua paraua şi se ducea imediat s-o pună fie în cutia milelor de la biserică, fie la puşcărie. Dacă în piaţă se întâmpla s-o miluiască cineva cu un covrig sau un colac, Lizaveta nu se lăsa până nu-l dădea de pomană primului copil ce-i ieşea înainte sau vreunei cucoane pe care o oprea în cale; şi de obicei cucoanele primeau cu dragă inimă prinosul ei. Lizaveta nu punea nimic altceva în gură decât pâine neagră şi apă. Uneori intra în câte o prăvălie mai bogată, se aşeza, şi chiar dacă în juru-i erau cele mai scumpe mărfuri său bani, patronii nu se temeau de ea, ştiind că orişice i-ar fi pus la îndemână, să fi rătăcit şi o mie de ruble pe acolo, pe lângă ea, Lizaveta nu s-ar fi atins în ruptul capului nici de o copeică. De intrat, rareori se întâmpla să intre în biserică, iar de dormit, dormea peste noapte fie în pridvorul locaşului sfânt, fie, sărind pârleazul (mai sunt încă şi astăzi destule pârleazuri la noi în oraş), în vreo grădină. Acasă, adică la stăpânii unde se adăpostise răposatul ei tată, se ducea cam o dată pe săptămână; numai iarna venea în fiecare seară să doarmă – fie în tindă, fie în staul. Toată lumea se minuna cum poate îndura o viaţă ca asta, dar fata se obişnuise, şi pe cât era de mărunţică, era sănătoasă tun.

Unii boieri de pe la noi pretindeau că le face pe toate din mândrie, ceea ce era într-adevăr absurd: cum putea fi vorba de mândrie, când biata fată nu era în stare să rostească o vorbă, abia dacă-şi răsucea limba în gură – şi asta încă foarte rar – şi scotea un muget nedesluşit? şi iată că într-o noapte caldă de septembrie (e cam multişor de atunci), cu lună plină, care lumina ca ziua, la o oră destul de târzie pentru târgul nostru, o bandă de boieri cheflii, vreo cinci sau şase tineri afumaţi, se înapoiau de la club „pe din dos”. Ulicioara pe care o apucaseră era străjuită de ambele părţi de garduri de nuiele, dincolo de care se întindeau grădinile de zarzavat ale caselor învecinate; la capătul ei se afla un podeţ aruncat peste băltoaca lungă şi puturoasă care, după spusele unora de la noi din oraş, ar fi, chipurile, o apă curgătoare. La poalele unei îngrădituri de nuiele, culcată printre urzici şi bălării, tinerii noştri dădură peste Lizaveta care dormea dusă. Domnişorii, care se întrecuseră cu băutura, se opriră în dreptul ei râzând în hohote şi făcând tot felul de glume fără perdea. Unuia dintre junii boiernaşi îi veni atunci în minte o întrebare excentrică, aproape neverosimilă: „Ar putea oare cineva, oricine ar fi el, chiar în situaţia în care se aflau ei, să vadă într-o vită de speţa asta o femeie?” etc, etc. Toată lumea răspunse cu dezgust că nu, e absolut imposibil. Întâmplarea făcuse ca din banda aceea de cheflii să facă parte şi Fiodor Pavlovici, care sări numaidecât cu gura, susţinând sus şi tare că da, putea foarte bine să vadă în ea o femeie, şi că împrejurarea ar avea chiar ceva picant etc, etc. Ce-i drept, pe atunci se maimuţărea mult mai mult ca acum, vrând cu orice preţ să-şi ia în serios rolul de măscărici; îi plăcea să se dea în spectacol numai şi numai ca să stârnească hazul boierilor, în aparenţă ca şi când ar fi fost pe picior de egalitate cu ei, când, de fapt, nu era decât sluga lor. Asta se întâmpla în perioada când tocmai îi venise veste de la Petersburg că soţia lui, Adelaida Ivanovna, îşi dăduse obştescul sfârşit, şi când umbla cu doliu la pălărie, bând seară de seară şi făcând nişte chefuri de pomină, încât şi cei mai desfrânaţi oameni din oraş aveau un sentiment penibil în faţa lui. Chefliii, bineînţeles, se porniră pe râs, înveseliţi de o declaraţie atât de paradoxală; unul dintre ei începu să-l întărite pe Fiodor Pavlovici, iar ceilalţi scuipară cuprinşi de scârbă, fără să-şi piardă totuşi buna dispoziţie, apoi îşi văzură mai departe de drum. Mai târziu, Fiodor Pavlovici se jura pe toţi sfinţii că plecase împreună cu ceilalţi; poate că aşa a şi fost, nimeni n-a reuşit să afle adevărul, niciodată nu s-a ştiut nimic precis în privinţa aceasta; după vreo cinci sau şase luni, însă, tot oraşul sărise indignat, văzând-o pe Lizaveta cu pântecele la gură, şi care mai de care se întreba şi căuta să afle cine îşi făcuse păcatul cu ea. Cine îşi bătuse joc de o nenorocită? în acelaşi timp se răspândi un zvon cum că făptaşul ar fi Fiodor Pavlovici. De unde se scornise vorba asta? Din banda de cheflii din noaptea aceea nu mai rămăsese în oraş decât unul singur, om respectabil, în toată firea, consilier de stat, cu o familie numeroasă şi fete de măritat, care în nici un caz nu s-ar fi apucat să trăncănească vrute şi nevrute, chiar dacă s-ar fi întâmplat ceva cu adevărat; ceilalţi cinci se risipiseră care încotro. Gura lumii însă nu-şi găsea astâmpăr, scoţându-l pe Fiodor Pavlovici vinovat. Fireşte, Fiodor Pavlovici nici nu încercase măcar să împrăştie bârfelile: cum s-ar fi putut el înjosi să răspundă unui dughengiu sau târgoveţ oarecare? Se ţinea mândru şi nu catadicsea să deschidă gura decât atunci când se afla într-un cerc de funcţionari sau de boieri din oraş, pe care căuta să-i înveselească. Aşa stând lucrurile, Grigori se ridică cu toată energia în apărarea stăpânului său, şi nu numai că-i ţinu partea, luptând împotriva tuturor calomniilor scornite pe seama lui, dar ajunse să se certe tare şi să ia la ocară o mulţime de lume, izbutind, de bine, de rău, să-i convingă pe unii că nu era nimic adevărat. „Numai putoarea asta e de vină”, susţinea el cu tărie, iar nemernicul nu putea fi nimeni altcineva decât Karp „Ghiventul” (aşa era poreclit un faimos client al puşcăriilor, care tocmai atunci evadase din temniţă şi se ascundea pe undeva prin oraş). Supoziţia părea