în postul mare. Îi plăcea Cartea lui Iov{30}, şi făcuse cine ştie de unde rost de o culegere de zicale şi cazanii ale „cuviosului nostru părinte Isaac{31} Sirianul, cel blagoslovit de Dumnezeu”, pe care se îndărătnici să le buchisească ani şi ani de zile, aproape fără să priceapă o iotă, sau poate tocmai de aceea îi şi era atât de dragă şi punea atâta preţ pe cartea aceea. În ultima vreme începuse să-şi plece cu bunăvoinţă urechea la predicile hlîstoviţilor, al căror tâlc se străduia să-l pătrundă (se întâmplase să se ivească tocmai atunci cineva dintre ei prin vecini), păru cumva tulburat în adâncul lui, dar nu se hotărî totuşi să treacă la noua credinţă. Şi cum era şi de aşteptat, lectura cărţilor sfinte îi întipări pe figură o şi mai adâncă seriozitate. Se prea poate ca Grigori să fi avut din fire o aplecare spre misticism. Întâmplarea făcuse ca naşterea pruncului cu şase degete şi moartea lui să coincidă cu încă un fapt, tot atât de curios, ceva cu totul neaşteptat şi unic în felul său, care – aşa cum va spune el însuşi după aceea – îi pusese ca o pecete în suflet. În ziua când mititelul cu şase degete fusese îngropat, Marfa Ignatievna fu trezită în toiul nopţii de plânsetele unui nou-născut. Speriată, femeia se grăbise să-şi scoale soţul din somn. Grigori trase cu urechea şi declară că mai curând s-ar părea să fie nişte gemete, „zău dacă nu e glas de femeie”. Se dădu jos din pat şi-şi puse hainele pe el; era o noapte de mai destul de caldă. Ieşind în cerdac, Grigori se dumeri că gemetele veneau din grădină. Peste noapte însă poarta se încuia pe dinăuntru cu cheia şi nimeni n-ar fi putut pătrunde în curtea împrejmuită cu gard solid şi înalt de uluci. Omul se întoarse în casă, aprinse felinarul, luă cheia şi, fără să ia în seamă groaza aproape isterică a nevesti-sii, care susţinea morţiş că se aude scâncet de copil şi că nu poate fi decât puiul ei, care plângea, chemând-o la el, intră tăcut în gradină. Acolo îşi dădu seama că zgomotele vin dinspre baia de lângă poartă şi că era într-adevăr glas de femeie. Deschizând uşa, i se arătă în faţa ochilor o privelişte care-l ţintui în loc: nebuna oraşului, care bătea toată ziua străzile, Lizaveta Smerdiaşciaia, cum îi spunea lumea, reuşise nu ştiu cum să pătrundă în baie, unde dăduse naştere unui prunc. Copilul zăcea pe jos, în timp ce mama se zbătea în chinurile morţii. Nu reuşi să afle nimic de la ea pentru simplul motiv că femeia nu ştia să vorbească. Toate acestea însă necesită unele explicaţii.

 

 

II - LIZAVETA SMERDIAŞCIAIA

 

Era totuşi la mijloc o împrejurare care îl cutremurase puternic pe Grigori, împlântând mai adânc în sufletul lui o bănuială cumplită, respingătoare, care de mult îi dădea târcoale. Nebuna, Lizaveta, era o femeie aproape pitică; „să tot fi avut doi arşini şi ceva”, cum povestiră mai târziu, după moartea ei, pomenind-o, înduioşate, băbuţele cuvioase de la noi din oraş. Avea o faţă tânără – de-abia împlinise douăzeci de ani – sănătoasă, lătăreaţă şi rumenă, dar lipsită de orice expresie şi o privire fixă, supărătoare, deşi placidă. Tot timpul, vara, ca şi iarna, Lizaveta umbla desculţă, doar cu o cămaşă de pânză groasă pe ea. Chica neagra, foarte deasă şi creaţă, ca lâna unui berbec, îi stătea zbârlită pe cap, închipuind o căciulă imensă. De asemenea, totdeauna îi era murdară de glod, de noroi uscat şi presărată cu talaş, frunzuliţe şi aşchiuţe agăţate, pentru că nebuna obişnuia să-şi facă culcuşul pe pământul gol, chiar dacă era mocirlos. Taică-său, Ilia, un târgoveţ, scăpătat şi fără nici un căpătâi, şi pe deasupra cu o sănătate şubredă, dăduse de mult în dărui beţiei şi se aciuase ca argat la casa unor gospodari mai înstăriţi, şi ei tot târgoveţi de-ai noştri. Cât despre mama Lizavetei, închisese de ani de zile ochii. Ros de o boală şi înăcrit, Ilia o bătea de-o zvânta pe Lizaveta de câte ori fată se abătea pe acasă. Noroc că nu venea prea des. Umbla mai mult vagabonda, şi toată lumea se obişnuise cu ea, socotind-o săracă cu duhul şi deci ocrotită de Dumnezeu. Atât tăică-său, cât şi stăpânii acestuia, ca şi alţi oameni de inimă din oraş, mai ales din rândul negustorimii, încercaseră mereu s-o îmbrace cât de cât mai cuviincios, să nu mai umble aşa, în cămaşă; în pragul iernii, bunăoară, îi puneau cu sila pe umeri un cojoc şi o încălţau cu cizme. De obicei, nebuna îi lăsa ş-o înţolească fără să dea semne de împotrivire, apoi pleca pe aci încolo; ajungând însă în pridvorul bisericii, primul lucru pe care-l făcea era să-şi lepede hainele căpătate de pomană – basmaua, fusta, cojocul şi cizmele – şi, părăsindu-le acolo, o pornea numai cu cămaşa pe ea, aşa cum era deprinsă. Odată, guvernatorul, proaspăt numit în gubernia noastră, venind în inspecţie prin oraş, se simţise profund jignit în cele mai alese simţăminte ale sale văzând halul în care umbla Lizaveta, şi deşi se dumerise de la prima ochire că era o biată nenorocită „săracă cu duhul”, după cum de altfel i se şi raportase, semnalase totuşi celor din jur faptul că o fată tânără, care cutreiera străzile numai în cămaşă, încălca buna-cuviinţă, şi ca atare porunci să se ia măsurile de rigoare. Însă guvernatorul plecase, şi Lizaveta fusese lăsată mai departe de capul ei. Până la urmă, taică-său se prăpădise, şi atunci biată fată, rămasă orfană, fusese şi mai mult îndrăgită de persoanele cucernice din partea locului. Într-adevăr, s-ar fi zic că toată lumea o iubea, pentru că nici măcar puştimea de pe străzi nu se lega de ea şi n-o necăjea, şi, precum se ştie, afurisiţii de copii de la noi din oraş, mai ales băieţii de şcoală, nu scapă nici un prilej să se ţină scai de câte cineva. Dacă intra în câte o casă de oameni, nimeni nu s-ar fi îndurat s-o alunge, dimpotrivă, toţi