a tuturor celor care încercau să spună un singur cuvânt rău său să vorbească despre ea cu prea multă uşurinţă. În sufletul lui, simpatia pe care o nutrea pentru biata oropsită se transformase cu timpul într-un sentiment de veneraţie şi, cu toate că trecuseră douăzeci de ani de la moartea ei, n-ar fi permis nimănui nici cea mai uşoară aluzie răutăcioasă la adresa ei, răspunzând prompt după cum se cuvenea celui care ar fi ponegrit-o. După înfăţişare, Grigori părea să fie un om rece şi grav, scump la vorbă şi câtuşi de puţin uşuratic. De la prima vedere nu puteai să-ţi dai prea bine seama dacă-şi iubea ori nu nevasta, o femeie blajină şi supusă. O iubea totuşi cu adevărat, lucru pe care şi ea îl ştia. Marfa Ignatievna nu părea să fie o femeie proastă, dimpotrivă, poate era chiar mai isteaţă decât bărbatul ei, în orice caz, mai chibzuita în treburile de fiecare zi. Cu toate acestea, îl ascultase totdeauna fără să cârtească, fără să răspundă, de când făcuse casă cu el şi, fără doar şi poate, îl respecta pentru superioritatea lui morală. De menţionat că toată viaţa soţii vorbiseră cu multă economie între ei şi numai în legătură cu lucrurile de primă necesitate ale vieţii cotidiene. Cu aerul lui grav şi pătruns de ceea ce face, Grigori îşi chibzuia socotelile şi-şi rumega grijile singur, aşa că Marfa Ignatievna înţelesese, o dată pentru totdeauna, că bărbatu-său nu avea trebuinţă de sfaturile sale. Simţea că Grigori preţuieşte cum se cuvenea faptul că ea ştia să tacă, care pentru el era o dovadă de înţelepciune. De bătut n-o bătuse decât o singură dată, şi atunci nu chiar cu tot dinadinsul. Nu se împlinise încă anul de când Fiodor Pavlovici se căsătorise cu Adelaida Ivanovna, şi într-o zi, la ţară, fetele şi femeile din sat, care pe vremea aceea erau încă iobage, fuseseră chemate să cânte şi să joace la curtea boierului. Suratele începură prin a cânta. Printre lozii; la un moment dat, Marfa Ignatievna, tânără nevestică pe atunci, se desprinse din mijlocul corului de femei şi începu să joace „ruseasca”, dar nu aşa cum se joacă la horă, ci cum învăţase s-o danseze pe timpul când era fată în casă la bogătaşii Miusov, la teatrul lor de la conac, unde actorii erau struniţi de un maestru de dans special adus de la Moscova. Grigori o văzuse şi, o oră mai târziu, acasă, o târnuise puţintel, ca să se înveţe minte. Asta fusese tot, de atunci n-o mai bătuse niciodată, dar şi Marfa Ignatievna, la rândul său, se jurase că n-o să se mai prindă în horă toată viaţa ei.

Dumnezeu nu le blagoslovise căsnicia cu prunci, nu avuseseră decât unul singur, dar şi acela se prăpădise. Pe cât se pare, Grigori se topea de dragul copiilor şi nici nu căuta să ascundă că-i plac prichindeii, adică nu se ruşina să arate cât îi sunt de dragi. Când Adelaida Ivanovna fugise de acasă, îl luase în braţe pe Dmitri Fiodorovici, care pe atunci n-avea decât trei ani, şi un an de zile încheiat îl dădăcise, pieptănându-l cu mâna lui şi îmbăindu-l în covată. Mai târziu le purtase de grijă şi celorlalţi doi, adică lui Ivan Fiodorovici şi lui Alioşa, lucru pentru care drept răsplată căpătase o palmă; despre asta însă am vorbit. În schimb, din partea copilului său nu avusese alte bucurii decât acelea ale aşteptării, în timp ce nevastă-sa era însărcinată. După naştere însă, Grigori fusese cuprins de groază şi mâhnit până în adâncul sufletului când îşi văzuse odrasla: pruncul avea şase degete la mână. Grigori simţise că se scufundă pământul cu el şi până în ziua botezului nu mai scoase un cuvânt din gură, ba chiar se refugiase în grădină, anume ca să nu fie silit să vorbească. Era primăvară, şi trei zile în şir argatul săpase pământul pentru straturi. A treia zi, în sfârşit, trebuia să aibă loc botezul; până atunci, se vede că Grigori rumegase în sinea lui unele lucruri. Intrând în casă, unde aşteptau oaspeţii şi preotul şi unde venise şi Fiodor Pavlovici, care trebuia să fie naş, tatăl se trezise spunând din senin că pruncul „nu se cădea să fie botezat”. Nu ridicase glasul şi nici nu lungise vorba, abia-abia dacă îngăduise câteva cuvinte, uitându-se tot timpul ţinta, cu o privire nătângă, la preot.

— De ce? întrebă acesta zâmbind mirat.

— Fiindcă este... un zmeu... murmură Grigori.

— Zmeu? Ce fel de zmeu? Grigori tăcu o bucată de vreme.

— O încurcătură a firii... bodogăni el nu prea desluşit, dar stăruitor şi fără şovăială, ca şi cum n-avea nici un chef să se întindă la vorbă.

Toată lumea începuse să râdă, iar bietul prunc primise, fireşte, taina botezului. Grigori se rugase cu toată cucernicia lângă cristelniţă, fără să-şi schimbe totuşi părerea asupra nou-născutului. Se ţinuse deoparte până la sfârşit, fără a mai încerca să se pună de-a curmezişul, dar în cele două săptămâni cât îi fusese dat să trăiască pruncului, care tot timpul zăcuse bolnav, aproape nu se învrednicise să-l privească o singură dată, ca şi când nici nu voia să ştie de el, căutând să-şi facă mereu de lucru pe afară. Când însă două săptămâni mai târziu copilaşul muri de febră aftoasă, Grigori îl aşeză cu mâna lui în sicriu, privindu-l cu jale, fără un cuvânt, iar când groapa micuţa şi puţin adâncă fusese acoperită cu ţărână, îngenunchease şi bătuse o mătanie adâncă, atingând mormântul cu fruntea. De atunci, ani de-a rândul, nu suflase un cuvânt despre pruncul sau, iar Marfa Ignatievna se ferise la rându-i să vorbească vreodată despre el de faţă cu barbatu-său, iar dacă i se întâmpla câteodată să-şi aducă aminte de „puişorul mamei”, îl pomenea numai în şoaptă, chiar dacă în momentul acela Grigori Vasilievici nu era acasă. Băgase însă de seamă că din ziua înmormântării Grigori începuse să se intereseze de cele „sfinte”; citea şi recitea mereu Mineiul, singur, în gând, punându-şi mai întâi ochelarii săi mari, cu lentile rotunde şi ramă de argint. Rareori obişnuia să citească cu glas tare, şi atunci mai mult