rânduise tot acolo şi bucătăria, deşi mai avea una în casă: nu putea să sufere mirosul bucatelor, aşa încât, şi vara şi iarna, mâncarea i se aducea de afară. Locuinţa, fusese clădită ca pentru o familie numeroasă, putea să adăpostească de cinci ori mai mulţi stăpâni şi mai multe slugi. Dar pe vremea când se desfăşoară povestirea noastră, singurii locatari erau Fiodor Pavlovici şi cu Ivan Fiodorovici, iar în pavilionul din curte îşi duceau veacul trei slugi: bătrânul Grigori, Marfa, soţia lui, şi Smerdeakov, un om încă tânăr. E cazul, aşadar, să spunem câte ceva şi în privinţa lor. Despre bătrânul Grigori Vasilievici Kutuzov am mai avut prilejul să vorbim mai pe larg. Era un om dârz, neînduplecat, care-şi vedea de drumul lui cu îndărătnicie, mergând drept la ţintă, dacă această ţintă i se părea pentru un motiv ori altul (uneori perfect ilogic) un adevăr de netăgăduit. Altminteri, un suflet cinstit şi cu desăvârşire dezinteresat. Nevastă-sa, Marfa Ignatievna, deşi o viaţă întreagă îşi plecase capul fără să cârtească în faţa bărbatului ei, după slobozirea iobagilor se ţinuse de capul lui să-l părăsească pe Fiodor Pavlovici şi să plece la Moscova, unde (cum strânseseră ceva parale) să deschidă o dugheană şi să facă negoţ; dar Grigori ştia una şi bună, că „muierea minte” („pentru că muierea de felul ei este păcătoasă”) şi că nu se poate să se ducă de la casa fostului lor gospodin{29}, oricum ar fi el „pentru că asta-i datoria noastră acum”.

— Ce ştii tu ce-i aceea datorie? îi spusese el Marfei Ignatievna.

— Ştiu, cum de nu, Grigori Vasilievici, dar ce datorie avem să rămânem mai departe aici, asta zău că nu pricep! îl înfruntase Marfa Ignatievna.

— Treaba ta, dacă nu pricepi, dar aşa rămâne. Altă dată să faci bine şi să nu mai crâcneşti!...

Şi aşa se şi întâmplase: nu plecase nici unul dintre ei, iar Fiodor Pavlovici stabilise ce simbrie să le dea; nu era mare lucru, în schimb, le-o plătea regulat. Pe deasupra, Grigori ştia în chip neîndoielnic că avea o vădită influenţă asupra boierului. Simţea acest lucru, şi aşa era într-adevăr; bufon plin de şiretlicuri şi încăpăţânat din fire, Fiodor Pavlovici care, „în anumite împrejurări ale vieţii”, cum spunea el, era destul de voluntar, spre propria lui surprindere, se dovedea slab de înger în alte „împrejurări ale vieţii”. Ştia el care anume, ştia şi se temea de ele. Trebuia uneori să fie cu ochii în patru, şi atunci îi venea greu să se lipsească de un om credincios, şi mai devotat decât Grigori nu putea fi nimeni pe lume. În cariera sa, Fiodor Pavlovici fusese de nenumărate ori ameninţat cu bătaia, cu o bătaie soră cu moartea chiar, dar de fiecare dată Grigori îl scosese din încurcătură, deşi nu se sfia după aceea să-l dojenească în lege. Bătaia nu l-ar fi speriat chiar într-atâta pe Fiodor Pavlovici; mai era însă o primejdie care-l păştea, un lucru mult mai grav, mai subtil, mai complicat; erau momente când nici el nu era în stare să înţeleagă dorinţa aceea imensă de a avea lângă el un om apropiat şi credincios, dorinţă care uneori punea subit stăpânire, fără să-şi dea seama cum, pe sufletul lui. Era un caz aproape patologic; omul acesta libidinos şi adeseori, în senzualitatea lui, crud ca o insectă veninoasă, în momentele de beţie simţea deodată un fel de nelinişte spirituală, o teamă, ceva ca un şoc moral, cu simptome concrete. „Sunt momente când simt cum mi se zbate sufletul în gât”, spunea el. Tocmai în asemenea clipe îi plăcea să ştie că în preajma lui, dacă nu chiar în aceeaşi odaie, cel puţin în acareturile din curte, se află un om credincios, ferm, altfel croit decât el, un om care să nu fie un desfrânat şi care, deşi era martor la toate dezmăţurile lui, vedea şi-i cunoştea toate secretele, accepta totul din devotament, fără să-l ţină din scurt şi mai ales fără să-i reproşeze nimic sau să-l ameninţe cu pedeapsa ce l-ar putea aştepta fie pe lumea asta, fie în lumea de apoi, iar la caz de nevoie să-l apere – de cine? De cineva necunoscut, dar primejdios şi înfricoşător. Trebuia neapărat să existe un alt om, un om bătrân şi îndatoritor, pe care în clipele când îşi simţea inima grea să-l cheme ca să-i privească faţa, poate chiar să schimbe cu el o vorbă cu totul străină de gândurile lui; un om pe care e destul să-l vezi că n-are nimic, că nu este supărat, ca să răsufli uşurat, iar dacă-l vezi cumva cătrănit, să simţi cum te apasă mai mult tristeţea. Se întâmpla uneori (destul de rar, de altfel) ca Fiodor Pavlovici să iasă în toiul nopţii afară, în curte, şi să se ducă să-l scoale din somn pe Grigori, ca să-l cheme la el pentru o clipă. Omul venea şi Fiodor Pavlovici, după ce flecărea cu el un timp, îl trimitea la culcare, făcând tot felul de ironii şi glume pe socoteala lui, apoi se urca în pat, scuipa de necaz şi adormea numaidecât.

Ceva asemănător i se întâmplase curând după venirea lui Alioşă. Fecioru-său îl „lovise drept în inimă”, fiindcă „trăind printre oameni, vedea tot şi nu găsea nimic de condamnat”. Mai mult, aducea cu sine ceva cu totul neobişnuit: o lipsă totală de dispreţ faţă de el, o neistovită duioşie şi o dragoste cât se poate de curată şi spontană pentru tatăl lui, de care acesta nu era câtuşi de puţin vrednic. Bătrânul berbant, în ochii căruia familia nu preţuia nimic şi care până atunci îndrăgise numai „păcatul”, încercase o surpriză la care într-adevăr nu se aştepta. După plecarea lui Alioşa, se văzuse silit să-şi mărturisească în sinea lui că înţelesese ceva ce nu voise să înţeleagă până atunci.

Am mai spus la începutul acestei povestiri că Grigori avusese o ură neîmpăcată pe Adelaida Ivanovna, prima soţie a lui Fiodor Pavlovici şi mama celui mai mare dintre feciori, Dmitri, în timp ce pe soţia de-a doua, Sofia Ivanovna, „apucata”, o apărase din răsputeri chiar împotriva stăpânului său şi