mănăstirea asta! Câte lacrimi amare n-am vărsat din pricina ei! Aţi ridicat-o împotriva mea pe propria mea soţie – o apucată! M-aţi afurisit în şapte soboruri, m-aţi făcut de râs şi de ocară în tot ţinutul! Ajunge, părinţeilor, trăim într-un veac liberal, în veacul vapoarelor şi al căilor ferate. Nici o mie şi nici o sută de ruble, nici chiar o sută de copeici, nimic n-o să mai vedeţi de la mine!

Din nou, nota bene. Mănăstirea noastră n-a însemnat niciodată nimic în viaţa lui şi niciodată Fiodor Pavlovici n-a avut prilejul să verse măcar o lacrimă din pricina ei. Dar atât de mult se înfierbântase vorbind despre acele pretinse lacrimi, încât o clipă fu aproape convins că era într-adevăr aşa şi, cuprins de înduioşare, îl podidi plânsul; în acelaşi moment, însă, simţi că era timpul să se oprească. Drept răspuns la minciunile lui veninoase, egumenul dădu iarăşi din cap şi rosti cu solemnitate:

— Stă scris: „îndură cu inima uşoară necinstea ce se abate fără voie asupra ta, fără să te tulburi şi fără să-l urăşti pe cel care te necinsteşte”. Aşa o să facem şi noi.

— Ie-te-te! Făţărnicie, cai verzi pe pereţi! Lăsaţi făţărniciile, nu vă mai osteniţi, cuvioşilor, că eu plec. Iar pe fecioru-meu Aleksei am să-l iau definitiv de aici, în virtutea drepturilor mele părinteşti. Ivan Fiodorovici, supusul meu fiu, îngăduie-mi să-ţi poruncesc să mă urmezi! Von Sohn, ce rost are să mai stai aici? Vino la mine, în oraş. Să ştii că n-o să te plictiseşti. Cale de o verstă cel mult, şi pe urmă, în loc de ulei de post, o să-ţi dau purcel cu casă; o să ne punem burta la cale şi o să-ţi dau să bei coniac şi după aceea lichior; am şi mamurovka{28}... Hai, von Sohn, nu pierde ocazia! mai zise el şi ieşi din odaie ţipând şi gesticulând.

În momentul acela, zărindu-l, Rakitin i-l arătase lui Alioşa.

— Aleksei, îi strigă de departe taică-său, dând cu ochii de el, să faci bine să te muţi înapoi acasă! Adu-ţi şi perna şi salteaua, să nu te mai prind că rămâi o clipă aici!

Alioşa se opri locului înmărmurit, privind cu ochii mari scena, fără să spună un cuvânt. Fiodor Pavlovici se sui în caleaşca, urmat de Ivan Fiodorovici, care tăcea posomorât. Ivan nici măcar nu întoarse capul să-şi ia rămas-bun de la fratele lui. În momentul acela se mai întâmplă ceva, un circ întreg, ceva aproape neverosimil, anume parcă făcut ca să pună capac la toate. Moşierul Maksimov răsări deodată lângă trăsură. Alergase într-un suflet, gâfâind, de teamă să nu întârzie; Rakitin şi Alioşa îl văzuseră cum fugea mâncând pământul. Era atât de nerăbdător, încât, în pripă, puse piciorul pe scara trăsurii, pe care se mai afla încă piciorul stâng al lui Ivan Fiodorovici şi, apucându-se cu mâinile de marginile caleştii, se săltă de jos, grăbit să urce cât mai repede.

— Stai că vin şi eu, vin şi eu cu voi! strigă el ţopăind în loc şi râzând cu toată gura, vesel, purtând fericirea zugrăvită pe faţă, gata la orice. Luaţi-mă şi pe mine!

— Ei, n-am zis eu că-i von Sohn!? strigă triumfător Fiodor Pavlovici. Von Sohn în carne şi oase înviat din morţi! Cum de te-ai urnit de acolo? Ce căutai tu acolo şi cum de te-ai îndurat să pleci de la masă? Obraz de toval, nu glumă! Lasă, că nici al meu nu-i de lepădat, dar al tău, frăţioare, merită toată admiraţia! Hai, urcă mai repede! Fă-i loc, Vania, să vezi ce-o să mai petrecem. Să se ghemuiască şi el colea, la picioarele noastre. Acolo o să stai, nu-i aşa, von Sohn? Ori să-l urcăm mai bine pe capră, lângă vizitiu?... Hai, suie pe capră, von Sohn!...

Ivan Fiodorovici, care între timp se aşezase la locul lui în trăsură, fără să scoată o vorbă, îl izbi cu atâta putere în piept pe Maksimov, încât bătrânul zbură cât colo. Şi mult nu lipsi ca să cadă pe spate.

— Dă-i drumul! îi strigă Ivan furios vizitiului.

— Ce-i cu tine? Ce faci? De ce l-ai lovit? Sări cu gura Fiodor Pavlovici, dar, până una-alta, caleaşca o şi luase din loc, şi Ivan Fiodorovici nu se mai învrednici să-i răspundă.

— Aşa eşti tu! rosti Fiodor Pavlovici, după ce tăcuse vreo două minute, uitându-se chiondorâş la fiu-său. N-ai fost tu cu ideea să mergem la mănăstire? Tu m-ai încurajat şi mi-ai dat ghes; atunci de ce eşti aşa furios?...

— Ajunge câte prostii ai spus până acum, mai odihneşte-te puţin!... i-o reteză cu asprime Ivan Fiodorovici.

Bătrânul tăcu alte două minute.

— Bun ar fi nişte coniac la drum, rosti el sentenţios. Dar nici de astă dată nu primi nici un răspuns. Poate că bei şi tu o picătură când ajungem acasă...

Ivan tăcea mereu.

Taică-său se potoli iarăşi pentru două minute.

— Pe Alioşa, să ştii, în orice caz îl scot din mănăstire, chiar dacă dumitale, mult stimate Karl von Moor, nu-ţi face prea mare plăcere...

Ivan ridică din umeri dispreţuitor, întoarse apoi capul şi rămase aşa, privind drumul. Până acasă nici unul dintre ei nu mai suflă o vorbă.

 

 

 

 

 

 

 

 

I - ÎN ODĂILE SLUGILOR

 

Din centrul oraşului şi până acasă la Fiodor Pavlovici Karamazov era o bună bucată de drum, deşi nu se afla chiar la periferie. Casa, cam dărăpănată, avea totuşi un aspect destul de plăcut, o clădire cu parter şi mezanin, cu pereţii cenuşii şi acoperiş de tablă vopsit în roşu. Putea să mai reziste încă mult şi bine, era destul de spaţioasă şi de primitoare. Casa avea multe şi felurite cămări, felurite cotloane şi scăriţe, unde nici nu te-ai fi aşteptat. Şobolanii mişunau peste tot, dar Fiodor Pavlovici nu părea deloc incomodat de foiala acestor jivine. „Cel puţin aşa nu mi-e urât serile, când se întâmplă să rămân singur”, zicea el. De obicei, îşi trimitea slugile să se culce în odăile din curte, iar el se încuia singur în casă peste noapte. Pavilionul din curte, în care se aflau odăile slugilor, era şi el destul de încăpător şi solid construit. Fiodor Pavlovici