que de sincerite{25}; eu, dimpotrivă, prefer să aibă plus de sincerite que de noblesse{26}, nu mă sinchisesc eu de noblesse. Am spus bine, von Sohn? Dacă-mi daţi voie, părinte egumen, eu, deşi sunt un panglicar şi mă port ca atare, înţeleg totuşi să fiu cavaler şi om de onoare şi vreau să aud adevărul pe faţă. Da, sunt un om de onoare, în timp ce la Piotr Aleksandrovici nu este vorba decât de o ambiţie jignită, nimic mai mult. Poate că am venit adineauri aici ca să văd tot şi să arăt care-i adevărul. Feciorul meu Aleksei, precum ştiţi, îşi caută mântuirea sufletului; sunt tatăl lui, şi datoria mea este să-i port de grijă. În tot acest timp am ascultat, m-am prefăcut şi fără să bănuiască nimeni am stat la pândă, iar acum am să vă ofer ultimul act al reprezentaţiei. Care-i mentalitatea la noi? Cine a greşit o dată e pierdut pe veci! Ei, uite, eu nu sunt, nu pot să fiu de acord cu asta! Eu vreau totuşi să mă îndrept. Preacuvioşi părinţi, sunt pur şi simplu revoltat de purtarea domniilor voastre! Spovedania este o mare taină, pe care o cinstesc şi în faţa căreia sânt gata să mă închin până la pământ. Când colo, ce mi-a fost dat să văd? Acolo, în chilie, oricine intră cade în genunchi şi se spovedeşte în gura mare. Este permis, oare, să te spovedeşti aşa, în auzul tuturor? Sfinţii părinţi au statornicit că spovedania trebuie să se facă la ureche, numai atunci rămâne o taină, şi aşa a fost din vechime. Cum e posibil să arăt de faţă cu toată lumea că sunt aşa şi pe dincolo... înţelegeţi ce vreau să zic? Uneori poate că mi-e ruşine să spun tot. E scandalos ce se petrece aici! Nu, Cuvioşiile voastre, aşa cum procedaţi dumneavoastră nu mai lipseşte mult ca omul să ajungă la autoflagelare...Cu prima ocazie am să fac un memoriu către Sinod, iar pe fecioru-meu am să-l iau acasă...

Nota bene. Fiodor Pavlovici simţise dincotro bate vântul. Cândva se răspândiseră unele zvonuri răutăcioase, care ajunseseră până la urechile arhiereului (şi nu numai în legătură cu mănăstirea noastră, dar şi cu alte mănăstiri unde stăreţia prinsese rădăcini), că stareţii ar fi foarte cinstiţi de credincioşi în dauna cinului ecumenic şi, între altele, că ei ai abuza de taina spovedaniei etc, etc. Tot atâtea capete de acuzaţie fără nici un temei, care au căzut de la sine încă de atunci şi la noi, şi în alte părţi. Diavolul prostiei însă, care pusese stăpânire pe Fiodor Pavlovici şi care îl făcea acum să alunece zgândărindu-i nervii, din ce în ce mai adânc în abisul ruşinii, îi suflă la ureche această veche învinuire, din care el însuşi nu înţelegea nici o iotă. Nici măcar nu se pricepuse s-o formuleze ca lumea, cu atât mai mult cu cât în ziua aceea nimeni nu îngenunchease, nici nu se spovedise în gura mare, aşa cum pretindea el, în chilia stareţului. Fiodor Pavlovici nu avusese, aşadar, prilejul să vadă nimic din toate astea cu ochii lui, mulţumindu-se doar să repete unele zvonuri şi calomnii perimate, de care abia dacă-şi mai aducea aminte, în momentul când îi scăpase însă această prostie, îşi dăduse chiar el seama că era ceva absurd şi căutase să dovedească pe loc auditorului, şi mai mult sieşi, că nu era totuşi nimic absurd la mijloc. Şi deşi ştia că fiecare cuvânt nu făcea decât să adauge o absurditate şi mai mare la cele de mai înainte, nu fu în stare să-şi pună frâu gurii şi-şi dădu drumul la vale.

— Ce murdărie! protestă Piotr Aleksandrovici.

— Îmi daţi voie, interveni egumenul. În vechime se spunea: „şi dezlegându-şi limba, mi-a spus multe şi grele cuvinte de ocară, unele spurcate. Iară eu, auzindu-l, mi-am zis în sine: acest leac de la Iisus este şi trimis a fost pentru tămăduirea sufletului meu trufaş”. De aceea, vă mulţumim cu smerenie, scumpul nostru oaspete!

Şi se înclină adânc în faţa lui Fiodor Pavlovici.

— Ie-te-te! Bigotism şi poliloghie răsuflată! Fraze şi gesturi stereotipe! Minciuni învechite şi plecăciuni până la pământ: tipicărie curată! Cunoaştem noi plecăciunile astea! „O sărutare pe buze şi un pumnal în inimă”, ca în Hoţii lui Schiller{27}. Nu-mi place ipocrizia, Cuvioşiile voastre, eu iubesc adevărul; dar nu în peştişori stă adevărul, şi asta am spus-o sus şi tare! Părinţi monahi, de ce postiţi, rogu-vă? De ce aşteptaţi răsplata în ceruri? Pentru o răsplată ca asta aş fi în stare să postesc şi eu! Nu, Cuvioase, caută mai bine să fii virtuos în viaţă, să aduci folos societăţii, nu te fereca în mănăstire ca să stai acolo pe mâncare şi pe băutură şi să ai totul de-a gata, şi nu aştepta o răsplată de acolo, de sus, asta-i ceva mai greu de înfăptuit. Mă pricep şi eu, cum vedeţi, părinte egumen, să ticluiesc fraze frumoase. Ia să vedem ce aţi pregătit aici (şi se apropie de masă). Porto Factori vechi, mied din beciurile fraţilor Eliseev, halal schimnici! Asta nu prea aduce a peştişori! Ia te uită ce de sticluţe au înşirat sfinţii părinţi, he-he! Cine vi le-a adus plocon toate astea? Mujicul rus! Bietul om, care munceşte din greu şi care-şi aduce aici cu mâinile lui bătătorite banul câştigat cu trudă, rupându-l de la gura familiei şi sustrăgându-l cerinţelor statului! Sugeţi sângele norodului, sfinţi părinţi!

— Asta-i prea de tot, cum îţi îngădui asemenea necuviinţă?! izbucni părintele Iosif.

Părintele Paisie tăcea cu înverşunare. Miusov ieşi buzna afară, urmat de Kalganov.

— Ei, şi acum, Sfinţiile voastre, nu-mi rămâne decât să mă duc şi eu după Piotr Aleksandrovici! Puteţi fi siguri că nu mai calc pe aici; chiar dacă m-aţi ruga în genunchi, tot n-am să vin. V-am trimis o mie de rublişoare şi v-aţi ascuţit dinţii, he-he-he! Nu, n-am să vă mai dau nici o para chioară! Mă răzbun pentru tinereţea mea, pentru umilinţele pe care le-am îndurat! urlă el, bătând cu pumnul în masă, într-un acces de prefăcută revoltă. Nu ştiţi ce-a însemnat în viaţa mea