simţit cu musca pe căciulă, poate chiar dimpotrivă; înţelegea, totuşi, că a mai rămâne la masă după toate astea ar fi însemnat o lipsă de bun-simţ. În momentul în care însă caleaşca lui hodorogită trase în faţa hanului şi se urcă în ea, avu o ezitare. Îi veniră în minte cuvintele pe care le rostise în chilia stareţului: „De câte ori intru într-o casă de oameni mi se pare că nu există ticălos mai mare pe faţa pământului, că toată lumea mă primeşte ca pe un măscărici şi atunci îmi zic în sinea mea, dacă-i vorba aşa, chiar am să şi fac pe măscăriciul, fiindcă toţi, până la unul, sunteţi mai nemernici şi mai proşti ca mine”. Şi-i căşună deodată să se răzbune pe toată lumea pentru ticăloşiile pe care el însuşi le făcuse. Îşi aminti că odată, era mult de atunci, nu ştiu cine-l întrebase: „De ce-l urăşti pe cutare?”, la care răspunsese cu obrăznicia lui de saltimbanc: „Să-ţi spun de ce: omul nu mi-a făcut nimic, ce-i drept, în schimb, eu i-am făcut o porcărie crasă, şi de atunci nu mai pot să-l văd în ochi, îl urăsc, numai şi numai din pricina acelei porcării!” Depănându-şi astfel amintirile, cum şedea aşa, gânditor, avu o fluturare de zâmbet răutăcios, privirile i se aprinseră deodată şi buzele începură să-i tremure. „Din moment ce am început, de ce să nu duc lucrul până la capăt? îşi spuse el. Tot nu mai pot să spăl ruşinea orice aş face, de ce n-aş merge atunci cu neruşinarea mai departe şi să-i mai scuip o dată în faţă, ca totul să fie perfect şi să vadă toţi că puţin îmi pasă de ei!” Porunci vizitiului să aştepte, iar el făcu calea întoarsă şi, intrând din nou în mănăstire, se duse glonţ la egumen. Nu ştia încă prea bine ce o să facă, dar simţea că nu mai este stăpân pe sine şi c-ar fi de ajuns un simplu bobârnac, o nimica toată, că să mai înfăptuiască încă o ticăloşie, ceva care să întreacă orice măsură, dar numai o ticăloşie, în nici un caz o crimă, sau cine ştie ce gest nesăbuit, care l-ar putea duce în faţa justiţiei. Găsea totdeauna puterea să se înfrâneze în ultima clipă, lucru de care el însuşi se minuna uneori. Intră în sufragerie tocmai când rugăciunea era pe sfârşite şi toată lumea se pregătea să se aşeze la masă. Oprindu-se în prag, Fiodor Pavlovici făcu din ochi ocolul încăperii, stăruind asupra fiecăruia în parte, şi izbucni deodată într-un hohot de râs, prelung, obraznic şi răutăcios, privindu-i cutezător drept în faţă.

— Credeaţi c-am plecat, şi eu după uşă! răcni el, făcând să răsune pereţii.

O clipă, cei de faţă îl priviră ţintă fără o vorbă, şi toţi simţiră dintr-o dată că în scurt timp o să se întâmple ceva odios şi fără nici un sens şi că, inevitabil, o să izbucnească un scandal. Piotr Aleksăndrovici, care până atunci fusese într-o stare de spirit cât se poate de paşnică, fu cuprins brusc de o furie aprigă. Tot ceea ce îşi aflase în cele din urmă împăcarea şi se domolise în sufletul lui se trezi subit, ţâşnind la suprafaţă.

— Nu, nu mai pot să suport! strigă el. E peste puterile mele... nu mai pot!

Tot sângele i se urcase la cap. Nu mai ştia ce spune, se poticnea la fiecare cuvânt, dar acum nu-i mai păsa nici de stil, nici de nimic. Şi fără altă vorbă îşi luă pălăria.

— Ce nu mai poate dumnealui? întrebă Fiodor Pavlovici. Ce este „peste puterile” domniei sale şi ce „nu mai poate”? Preasfinţia ta, pot să intru ori nu? Mă primiţi la masă?

— Poftiţi, cu dragă inimă, răspunse egumenul. Domnilor! Dacă-mi permiteţi, adăugă el fără nici o tranziţie, v-aş ruga din tot sufletul să lăsaţi deoparte orice neînţelegere ce s-ar putea să existe între dumneavoastră şi să poftiţi cu dragoste, ca o familie paşnică şi cu frică lui Dumnezeu, la neîndestulătoarea noastră masă...

— Nu, nu, imposibil! protestă Piotr Aleksăndrovici, ieşindu-şi din fire.

— Dacă Piotr Aleksândrovici simte că nu poate să rămână, cred că nici eu atunci n-am să pot rămâne, şi nici n-am să rămân. De asta m-am şi întors. De-acum încolo am să-l urmez pas cu pas pe Piotr Aleksăndrovici; dacă pleacă, plec şi eu cu dânsul, dacă rămâne, o să rămân şi eu. L-aţi supărat rău când aţi pomenit despre familia paşnică, părinte egumen; dumnealui nu vrea să recunoască în ruptul capului că suntem rubedenii! Nu-i aşa, von Sohn? Uite-l şi pe von Sohn! Bună ziua, von Sohn!

— Mie... mie-mi spuneţi aşa? bolborosi perplex moşierul Maksimov.

— Fireşte că dumitale! trâmbiţă Fiodor Pavlovici. Cui altuia? Doar nu-ţi închipui cumva că părintele egumen ar putea fi von Sohn!

— Dar pe mine nu mă cheamă von Sohn, numele meu e Maksimov.

— Ba nu, eşti von Sohn dacă-ţi spun! Preasfinţia voastră, poate că nu ştiţi cine a fost von Sohn... Odată, demult, a avut loc un proces la curtea cu juri; un cetăţean fusese asasinat într-un locaş de pierzanie – aşa li se spune la dumneavoastră, mi se pare, stabilimentelor ăstora; fusese ucis şi prădat, şi cu toate că era la o vârstă destul de respectabilă, îl băgaseră într-o ladă, pe care au bătut-o în cuie şi au expediat-o cu fraht în regulă de la Petersburg la Moscova, cu vagonul de bagaje. În timp ce lada era bătută în cuie, ştiţi ce făceau matracucele? Cântau din guzlă că nişte neruşinate – vreau să zic, adică, la pian. Ăsta a fost von Sohn. Ai înviat din morţi, nu-i aşa von Sohn?

— Cum asta? Ce vrea să spună? ridicară glasul ieromonahii.

— Să mergem! strigă Piotr Aleksăndrovici, întorcându-se către Kalganov.

— Ba, daţi-mi voie! chelălăi piţigăiat Fiodor Pavlovici, făcând un păs înainte. Daţi-mi voie să spun tot ce am de spus. Adineauri, în chilie, v-aţi supărat pe mine că n-am fost cuviincios şi m-aţi făcut de două parale pentru că am pomenit despre porcuşori. Aşa-i place dumnealui Piotr Aleksăndrovici Miusov, scumpa mea rubedenie, ca tot ce spune un om să aibă plus de noblesse