oameni cumsecade (mi se pare chiar că egumenul se trage dintr-un neam de boieri), atunci de ce n-aş fi drăguţ, amabil şi politicos cu ei?... Să caut, deci, să evit orice discuţie; dimpotrivă, am să le cânt în strună şi să le câştig simpatia cu amabilităţile mele şi... Şi până la urmă nu se poate să nu-şi dea şi ei seama că n-am nimic comun cu acest Esop, cu bufonul, cu saltimbancul ăsta, că am fost înşelat şi eu, ca şi dânşii...”

Cât despre tăierea pădurii şi dreptul de pescuit (unde anume, habar n-avea nici el), voia să le cedeze definitiv mânăstirii, o dată pentru totdeauna, chiar în aceeaşi zi, cu atât mai mult cu cât nu era cine ştie ce pierdere pentru el, şi totodată să stingă procesul intentat mănăstirii.

Bunele sale intenţii se conturară şi mai bine în clipa când pătrunseră în sufrageria părintelui egumen. De fapt, nu era chiar o sufragerie, fiindcă în tot corpul de case egumenul nu ocupa decât două camere, ce-i drept, mult mai comode şi mai încăpătoare decât chilioarele stareţului. Dar nici aceste odăi nu erau mobilate prea confortabil: aceleaşi scaune de brad, îmbrăcate cu piele, de modă veche, aşa cum se făceau pe la 1820; podelele nevopsite; în schimb, totul strălucea de curăţenie, iar la ferestre erau o mulţime de flori scumpe; unicul lucru care atrăgea privirea în momentul acela şi care constituia un lux era masa somptuos aranjată cu toate că şi aici era vorba de ceva relativ: faţa de masă era albă ca neaua, vesela strălucea; trei feluri de pâine, bine coaptă, două sticle de vin, două ulcele pline cu minunatul mied făcut la mănăstire şi o carafă mare de sticlă cu cvas renumit în tot ţinutul. Numai vodca lipsea. Rakitin avea să spună mai târziu că urmau să se aducă la masă cinci feluri de bucate: ciorbă de cegă tânără cu pateuri de peşte, pe urmă peşte rasol, pregătit după o reţetă specială, într-adevăr delicios; după aceea chifteluţe de nisetru, îngheţată, compot şi la sfârşit un fel de jeleu. Rakitin era la curent cu totul fiindcă, împins de curiozitate, îşi băgase nasul în bucătăria egumenului, unde avea cunoştinţele lui. Nu ştiu pe cine nu cunoştea omul ăsta, avea unde vrei şi unde nu vrei legături şi nu exista secret pe care să nu-l dibăcească prin iscoadele sale. Neastâmpărat şi invidios din fire, Rakitin era perfect conştient de capacităţile sale, dar, îngâmfat peste măsură, avea o părere exagerată despre propriile sale aptitudini. Era convins că odată şi odată avea să ajungă cumva un om mare; Alioşa, însă, care ţinea din toată inima la el, era chinuit de gândul că prietenul său avea un fond necinstit, cu atât mai mult cu cât Rakitin nu-şi dădea seama de asta, dimpotrivă, ştiind cu certitudine că nu va fi în stare niciodată să bage mâna în buzunarul altuia, se socotea cu toată sinceritatea de o ireproşabilă onestitate. În această privinţă nu numai Alioşa, dar nimeni pe lume nu avea nici o înrâurire asupra lui.

Rakitin, neavând nici o trecere în mânăstire, nu fusese invitat la masă, ca fiind o persoană fără importanţă, în schimb, fuseseră poftiţi părintele Iosif şi părintele Paisie, împreună cu un al treilea ieromonah. Intrând în sufragerie, Piotr Aleksandrovici, Kalganov şi Ivan Feodorovici îi aflară pe monahi acolo. Venise şi moşierul Maksimov, care aştepta într-un colţ. Părintele egumen făcu câţiva paşi spre mijlocul încăperii, ca să-şi întâmpine musafirii. Era un bătrân înalt, uscăţiv, dar încă în putere, cu un păr negru, în care străluceau o mulţime de fire argintii, prelung la faţă, cu un aer grav şi auster. Egumenul se înclină tăcut în faţă oaspeţilor, lăsându-i să se apropie ca să le dea binecuvântarea. Miusov dădu chiar să-i sărute mâna, dar monahul se grăbi să şi-o retragă, aşa încât gestul rămase suspendat în gol. În schimb, Ivan Fiodorovici şi Kalganov primiră binecuvântarea după obiceiul pământului, adică întovărăşită de cea mai candidă şi mai docilă pupătură de mână.

— Trebuie să ne cerem iertare, înaltpreasfinţia voastră, începu Piotr Aleksandrovici cu un zâmbet amabil, dar pe un ton solemn şi respectuos, c-am venit fără însoţitorul nostru Fiodor Pavlovici, pe care aţi avut bunătatea să-l poftiţi de asemenea la masă; s-a văzut nevoit să renunţe la invitaţia domniei voastre, şi nu fără motiv. În chilia preacuviosului părinte. Zosima, răscolit de vrajba ce s-a încuibat din păcate între dânsul şi feciorul lui, în focul discuţiei i-au scăpat câteva vorbe nepotrivite, adică necuviincioase... lucru pe care Domnia voastră (Miusov se uită la ieromonahi) cred că l-aţi şi aflat. De aceea, dându-şi seama de greşeala săvârşită şi căindu-se sincer, a fost cuprins de ruşine şi, cum nu se simţea în stare să-şi biruie sfiala, ne-a rugat, pe mine şi pe fiul său Ivan Fiodorovici, să vă exprimăm în locul lui adânca sa părere de rău, mâhnirea şi căinţa lui... într-un cuvânt, speră şi doreşte să-şi răscumpere cândva greşeala, până atunci vă roagă să-i daţi binecuvântarea şi să treceţi cu vederea cele întâmplate...

Miusov tăcu. Rostind ultimele cuvinte ale tiradei sale, se simţi atât de încântat de propria sa persoană, încât aproape că-i trecuse cu totul supărarea pe care o încercase puţin mai înainte. Iubea din nou cu toată sinceritatea şi din adâncul inimii întreaga umanitate. Egumenul îl ascultă într-o atitudine de reculegere şi, dând uşor din cap, spuse:

— Îmi pare rău că n-a putut să vină. Poate că stând la masă s-ar fi simţit bine cu noi, precum şi noi ne-am fi simţit bine cu dânsul. Luaţi loc, vă rog, domnilor.

Se întoarse apoi spre icoană şi începu cu glas tare o rugăciune. Toţi îşi plecară cu smerenie capetele; moşierul Maksimov făcu chiar un pas înainte şi-şi împreună mâinile, în semn de adâncă evlavie.

Tocmai atunci Fiodor Pavlovici socoti cu cale să mai facă şi ultima boroboaţă. Trebuie să spunem că la început fusese într-adevăr decis să plece, dându-şi seama că după purtarea pe care o avusese în chilia stareţului nu mai putea să se ducă cu sufletul împăcat la egumen la masă. Nu că i-ar fi crăpat obrazul de ruşine sau s-ar fi