— Nu l-am auzit niciodată vorbind despre tine, nici de râu, nici de bine, nici măcar nu ţi-a pomenit numele vreodată.

— Ba, mă rog, eu am aflat că mai acum câteva zile, acasă la Katerina Ivanovna, m-a aranjat cum e mai frumos, drăguţul de el, ca să vezi că totuşi îl interesează preaplecata dumitale slugă! Nu ştiu, zău, care dintre noi e gelos pe celălalt!... Nu ştiu! Vorbind despre mine, a binevoit să insinueze că dacă nu mă hotărăsc mai curând să îmbrac rasa de arhimandrit şi să mă dedic vieţii monahale, n-o să treacă mult, şi o să plec negreşit la Petersburg, unde o să mă aciuez în redacţia unei reviste mai voluminoase, în calitate de critic, şi, după ce o să scriu vreo zece ani la revista respectivă, am s-o trec în cele din urmă pe numele meu. Şi când va apărea sub conducerea mea, am să caut să-i dau o orientare liberală şi ateistă, chiar cu ceva lustru socialist, totul făcut însă cu tact, fiindcă, de fapt, n-am să ţin nici cu unii, nici cu alţii, singurul meu scop fiind să-i pot duce de nas pe neghiobi. Şi frăţiorul tău spunea mai departe că, în orice caz, nuanţa socialistă a publicaţiei n-o să mă împiedice câtuşi de puţin să depun la bancă în contul meu banii realizaţi din abonamente ca, odată şi odată, când se va ivi vreo ocazie, prin mijlocirea vreunui ovreiaş oarecare, să mă folosesc de ei pentru a clădi la Petersburg o casă cât toate zilele, în care o să se mute redacţia, rămânând ca etajele celelalte să le dau cu chirie. Ştia cu precizie chiar şi locul unde o să ridic casa: lângă podul nou de piatră peste Neva, ce, după cât se pare, e în proiect, urmând să fie construit între Liteinaia şi Vîborgskaia...

— Ce vorbeşti, Misa?! Tare mi-i teamă c-aşa o să se şi întâmple, punct cu punct! râse înveselit Alioşa.

— Eşti cam sarcastic dumneata, Aleksei Fiodorovici!

— Nu, nu, zău, am glumit, iartă-mă! Mă gândeam la cu totul altceva. Dar dă-mi voie să te întreb: cine a putut să-ţi împărtăşească toate amănuntele astea, de la cine le-ai auzit? Nu cumva ai fost şi tu atunci la Katerina Ivanovna, când s-a vorbit despre tine?

— Nu n-am fost, în schimb a fost Dmitri Fiodorovici, şi eu am auzit toate astea din gura lui; nu că mi le-ar fi spus chiar mie personal, dar am tras cu urechea, fără să vreau bineînţeles, pentru că eram în iatacul Gruşenkăi în momentul acela şi nu puteam să ies de acolo atâta timp cât el se afla în odaia de alături.

— Ah, da, uitasem că sunteţi rude...

— Rude? Eu rudă cu Gruşenka? protestă Rakitin, roşind brusc. Ce, ai înnebunit? Cred că ţi-a sărit o doagă!

— Dar de ce? Nu sunteţi rude? Eu aşa am auzit...

— Unde puteai să auzi una ca asta? mă rog, dumneavoastră, domnilor Karamazovi, sunteţi mari seniori, boieri de viţă veche, când toată lumea ştie că taică-tău a făcut toată viaţa pe măscăriciul la masa unuia şi a altuia, şi abia dacă era primit de milă la bucătărie! Eu, de, ce sunt decât un biet fecior de popă, un păduche, pentru nişte boieri ca domniile voastre, totuşi, n-aveţi dreptul să mă jigniţi aşa de la obraz şi să-mi râdeţi în nas. Am şi eu demnitate, Aleksei Fiodorovici. Înţelege odată că n-am cum să fiu rudă cu Gruşenka, o femeie de stradă!

Rakitin îşi ieşise din fire.

— Iartă-mă, zău, te rog să mă ierţi, n-aveam de unde să ştiu toate astea... Dar de ce o faci pe Gruşenka femeie de stradă? Crezi într-adevăr că-i o femeie... din alea? Alioşa roşi. Îţi repet: aşa am auzit, că sunteţi rude. Ştiam că te duci mereu pe la ea, şi chiar tu mi-ai spus că nu-i vorba de dragoste între voi... N-aş fi crezut c-o priveşti cu atâta dispreţ? Merită, oare, să fie chiar atât de dispreţuită?

— Dacă mă duc la ea, înseamnă ca am motivele mele, şi cu asta am terminat. Cât despre rudenie, mai curând cred că stimabilul tău frăţior, dacă nu chiar babacul, o să caute s-o vâre, vrând-nevrând, în familia voastră; eu în orice caz n-am nimic comun cu ea. În sfârşit, am ajuns. Du-te mai bine la bucătărie. Ei, dar ce-i asta? Ce s-a întâmplat? Doar nu puteau să isprăvească atât de repede masa!? Nu cumva Karamazovii or mai fi făcut vreun pocinog? Să ştii că-i aşa. Uite-l pe babacul şi uite-l şi pe Ivan Fiodorovici în spatele lui. Au ieşit acum de la egumen. Ce o fi cu părintele Isidor că strigă după ei în cerdac? Văd că taică-tău strigă şi el şi dă din mâini, cine ştie ce blestemăţii o mai fi spunând! Stai, stai, uite-l şi pe Miusov, pleacă cu trăsura, îl vezi? şi moşierul Maksimov aleargă mâncând pământul! Ehe, aici a fost un scandal de toată frumuseţea! Vasăzică, n-au mai apucat să şadă la masă. Nu cumva or fi sărit să-l bată pe egumen? Sau poate or fi mâncat ei o papară straşnică!... Zău c-ar merita!...

Rakitin avea dreptate. Scandalul izbucnise într-adevăr. Un scandal nemaipomenit, pe nepusă masă. Şi totul din pricina unei „inspiraţii” de moment.

VIII - SCANDALUL

În clipa când Miusov şi Ivan Fiodorovici ajunseră la egumen şi se pregăteau tocmai să intre, în sufletul lui Piotr Aleksandrovici, care de felul lui era un om cumsecade şi delicat, se petrecu un proces tot atât de delicat ca şi el, şi anume: i se făcu dintr-o dată ruşine pentru izbucnirea lui furioasa. Îşi dădu seama că, de fapt, Fiodor Pavlovici nu era decât o secătură, pentru care n-ar fi trebuit să aibă decât cel mai adânc dispreţ, şi că nu făcea să-şi piardă capul şi să-şi iasă din sărite din pricina lui, aşa cum se întâmplase în chilia stareţului. „În orice caz, monahii nu sunt vinovaţi cu nimic, îi trecu deodată prin minte, în timp ce urca treptele de la cerdacul egumenului, iar din moment ce aici sunt numai