i s-au aprins călcâiele după Gruşenka, îi curg balele când o vede. Numai din pricina ei a făcut atâta tămbălău adineauri, în chilie, pentru că Miusov a îndrăznit să-i spună „lepădătură”. E amorezat lulea. Mai înainte se slujea de ea în tot felul de matrapazlâcuri cu speluncile lui şi, bineînţeles, o plătea; iar acum, când a deschis ochii şi a văzut-o mai bine, a luat şi el foc şi-i dă mereu ghes cu tot felul de propuneri nu tocmai curate, mă-nţelegi? Ai să vezi ce o să fie când s-or întâlni babacul cu feciorul pe aceeaşi potecuţă, piept în piept: prăpăd, nu altceva! Gruşenka deocamdată nu se ţine nici cu unul, nici cu altul, dă din coadă, îi aţâţă, stă deoparte, cumpănind de la care poate să tragă mai mult folos, pentru că, deşi ar putea să-i pape ceva parale ghiujului, ştie că niciodată n-o să se însoare cu ea, şi până la urmă n-ar fi de mirare să-l apuce cărpănoşia şi să strângă baierile pungii. În privinţa asta, Mitenka poate să aibă mai multă căutare; chiar dacă nu are bani, e gata să se însoare cu ea. Da, da, ascultă-mă pe mine, este gata să se însoare! E-n stare să-şi părăsească logodnica, pe Katerina Ivanovna, o frumuseţe de fată, cum rar întâlneşti, bogată, de familie nobilă – taică-său era colonel – şi să se însoare cu Gruşenka, fosta ţiitoare a unui negustor bâtrîn, Samsonov, un mocofan desfrânat, care a ajuns acum primarul oraşului. Din câte ţi-am spus, nu crezi c-ar putea ieşi într-adevăr un caz penal? Ei, uite, tocmai asta aşteaptă şi frăţiorul tău Ivan, şi atunci să vezi ce pleaşcă o să-i pice: o să pună mâna şi pe Katerina Ivanovna, după care tânjeşte, şi pe cele şaizeci de mii de ruble zestre. Pentru un amărât ca el, golan, este un început destul de promiţător. Şi bagă de seamă: nu numai că Mitenka n-o să-i ţină nici o supărare, dar o să-i rămână chiar îndatorat până la sfârşitul zilelor. Am aflat şi am toate motivele să cred că-i aşa, că nu mai departe decât săptămâna trecută, Mitenka, beat mort într-o cârciumă, cu o droaie de ţigănci în jurul lui, a strigăt în gura mare că nu este vrednic de logodnica sa, Katerina Ivanovna, şi că numai fratele lui, Ivan, merită să aibă o femeie ca dânsa. Cât despre Katerina Ivanovna, până la urmă cred că n-o să dea pe uşă afară un bărbat atât de seducător ca Ivan Feodorovici; şi acum chiar stă în cumpănă între ei. Nu ştiu, zău, ce-o fi având omul ăsta de v-a fermecat în aşa hal pe toţi încât aţi căzut în extaz! şi el în timpul ăsta râde în sinea lui şi probabil se gândeşte: „Eu cu foloasele şi voi cu ponoasele”.

— De unde ştii toate astea? De ce vorbeşti cu atâta siguranţă? îl întrebă deodată Alioşa tăios, încruntându-se.

— Dar tu de ce mă întrebi? şi de ce tremuri dinainte de teama răspunsului pe care aş putea să ţi-l dau? Prin urmare, crezi şi tu că spun adevărul.

— Ştiu eu că nu-l înghiţi pe Ivan. Ivan nu e omul care să jinduiască după bani.

— Ce vorbeşti? Dar frumuseţea Katerinei Ivanovna? Aici nu-i vorba numai de bani, cu toate că nici şaizeci de miare nu sunt chiar de lepădat.

— Ivan are năzuinţe mai înalte. Să nu-ţi închipui că-l ispitesc câteva mii de ruble! Ivan nu umblă nici după bani, nici după o viaţă tihnită. Poate că şi el caută suferinţa.

— Ce aiureală mai e şi asta? De, voi ăştia... nobilii!...

— Misa, sufletul lui e tare zbuciumat şi mintea, bântuită de gânduri. Ivan are probleme mari, cărora nu le-a găsit încă dezlegarea. Oamenii ca dânsul n-au ce căuta cu milioanele, tot ce-l interesează pe el este să găsească o soluţie.

— Asta înseamnă plagiat, Alioşa. L-ai parafrazat pe babacul tău. Ce enigmă v-a mai pus Ivan în faţă? strigă Rakitin. Se vedea cât de colo că era plin de fiere. Se schimonosise la faţă şi gura i se strâmbase. O enigmă puerilă, la mintea cocoşului. Pune-ţi cât de cât creierul la contribuţie, şi ghiceşti pe loc. Articolul lui este derizoriu, o inepţie. Ai auzit şi tu adineauri teoria aceea stupidă: „Dacă nu există nemurirea sufletului, înseamnă că nu există nici virtute, şi deci totul este permis”. (ţii minte ce a strigat atunci frăţiorul tău Mitenka: „Asta n-am s-o uit niciodată!”) O teorie care poate să-i încânte pe nemernici, ba nu, nu pe nemernici, e o prostie, de ce să folosesc vorbe goale... ci pe nişte copii cu fumuri în cap, abia ieşiţi de pe băncile şcolii, „cu o insondabilă profunzime de gândire”. Un fanfaron; şi-apoi, în fond: „Ce mi-e roade oase, ce mi-e oase roade?” Toată teoria lui e o aiureală. Omenirea nu se poate să nu găsească în sine puterea de a trăi în numele virtuţii, chiar fără să creadă în nemurirea sufletului! O va afla în dragostea pentru libertate, pentru egalitate, pentru fraternitate... Rakitin se înfierbântase, aproape că-şi pierduse cu totul controlul. Deodată însă se opri brusc şi după o clipă adăugă cu un rânjet şi mai strâmb ca înainte: Am trăncănit destul. De ce zâmbeşti? Ai impresia că spun prostii?

— Nu, nici prin gând nu mi-a trecut aşa ceva. Ştiu foarte bine că eşti inteligent, ţi s-a părut... probabil, am zâmbit numai aşa, într-o doară. Înţeleg de ce te-ai înfierbântat, Misa. După înflăcărarea ta îmi dau seama că nici ţie nu-ţi este! indiferentă Kăterina Ivanovna. Am bănuit mai de mult! frăţioare, de aceea, vezi, nu poţi să-l suferi pe Ivan. Eşti gelos pe el?

— Nu cumva sunt gelos şi pe bănuţii ei? Hai, spune tot! nu-i aşa?

— Nu, nici vorbă nu poate fi de bani, n-am avut intenţia! să te jignesc.

— Te cred, dacă zici. Să vă ia dracu' pe amândoi, şi pe tine, şi pe frăţiorul tău Ivan! Nu puteţi pricepe că orişicum, chiar dacă n-ar fi Katerina Ivanovna la mijloc, tot nu l-aş putea îndrăgi. Ei, fir-ar să fie, de ce să-mi fie drag? Dumnealui binevoieşte să mă facă cu