„Nu. Nu încurcături. Un om care călăreşte câte şase sute de mile prin ţinutul ăsta la fiecare două săptămâni, cu nimic ca armă de protecţie decât un corn de vânat vulpile, pe ăsta nu-l interesează cu adevărat să stârnească încurcături, cum nu-l interesează nici banii.” Aşa că nu ştiau încă ce era în capul lui Pettigrew. Dar ştiau ce avea să facă. Adică ştiau că nu ştiau deloc nici ce avea să facă, nici cum, nici când, şi că ei nu puteau să facă absolut nimic în privinţa asta până când nu aveau să afle de ce. Şi constatau acum că nu aveau niciun mijloc posibil să descopere asta; îşi dădeau seama că îl cunoşteau acum de trei ani, în timpul cărora, firav şi de nepătruns şi de neabătut şi precedat cale de o milă sau mai mult de sunetul puternic şi melodios al cornului, pe calul său puternic şi neobosit, îşi făcea turul bilunar de la Nashville până la aşezare şi în timpul următoarelor trei sau patru zile trăia printre ei, şi totuşi ei nu ştiau absolut nimic în ce-l priveşte, şi chiar şi acum ştiau că nu îndrăzneau, pur şi simplu nu îndrăzneau să-şi asume riscurile, mai stând o vreme în camera tot mai întunecată în timp ce bătrânul Alec fuma mai departe, cu spatele încă întors cu totul spre ei şi spre problema lor; pe urmă risipindu-se pe la propriile lor colibe pentru masa de seară – cu ce poftă de mâncare mai puteau aduce cu ei în privinţa asta, întrucât repede se adunară din nou, prin întunericul văratic în care în mod obişnuit ar fi trebuit să fie de mult în paturile lor, spre camera din spate a prăvăliei lui Ratcliffe acum, să se aşeze iarăşi, în vreme ce Ratcliffe avea să recapituleze problema cu amestecul lui de uluire şi panică (şi cu încă ceva pe care ei îl recunoşteau a fi respect, atunci când îşi dădură seama că el – Ratcliffe – era de nezdruncinat în convingerea lui că ţelul urmărit de Pettigrew erau banii; că Pettigrew inventase sau elaborase un plan atât de nemaipomenit de rentabil, încât el – Ratcliffe – nu numai că fusese incapabil să îl anticipeze şi să facă el primul chestia asta, ci că el – Ratcliffe – nici măcar nu putea să ghicească despre ce era vorba după ce i se dăduseră indicii) până când Compson îl întrerupse.

„La dracu’!” spuse Compson. „Toată lumea ştie ce nu e-n regulă cu el. E etica. E un moralist blestemat.”

„Etica?” repetă Peabody. Suna aproape ca şi când ar fi fost uluit. Spuse repede: „Asta-i prost. Cum putem corupe un om cu vederi etice?”

„Cine vrea să-l corupă?” spuse Compson. „Tot ce vrem noi să facă el e să stea pe calul ăla al lui blestemat şi să sufle tot suflul care-i mai rămâne în cornul ăla blestemat.”

Dar Peabody nici măcar nu-l asculta. Spuse, „Etica”, aproape visător. Spuse, „Staţi niţel”. Se uitau cu toţii la el. El îi spuse deodată lui Ratcliffe: „Am auzit asta undeva. Dacă cineva de aici îl cunoaşte, atunci dumneata eşti acela. Cum îl cheamă?”

„Cum îl cheamă?” spuse Ratcliffe. „Pe Pettigrew? A. Numele de botez.” Ratcliffe i-l spuse. „De ce?”

„Nimic”, spuse Peabody. „Mă duc acasă acum. Mai vine cineva?” Nu se adresa direct nimănui şi nu a mai spus şi nu a mai vrut să spună altceva, dar era de ajuns; un fir de pai poate, dar cel puţin un fir; destul oricum pentru ceilalţi să stea să se uite şi să nu mai spună nici ei nimic atunci când Compson s-a ridicat şi el şi i-a spus lui Ratcliffe:

„Dumneata vii?” şi au plecat toţi trei împreună, ieşind din raza auzului şi pe urmă şi din raza vederii celorlalţi. Pe urmă Compson spuse: „Da, bine. Ce?”

„S-ar putea să nu meargă”, spuse Peabody. „Dar voi doi va trebui să mă susţineţi. Când eu am să vorbesc în numele întregii aşezări, dumneata şi cu Ratcliffe va trebui să mă susţineţi. O faceţi?”

Compson înjură. „Dar cel puţin spune-ne puţin din ce trebuie noi să garantăm.” Aşa că Peabody le spuse o parte din asta şi dimineaţa următoare intrară în boxa din grajdul de la Casa Holston unde Pettigrew îşi ţesăla calul lui urât cu capul ca un ciocan şi cu muşchii de fier.

„Ne-am hotărât să nu trecem în contul bătrânei Mohataha lacătul ăla vechi”, spuse Peabody.

„Aşa?” spuse Pettigrew. „Nimeni la Washington nici n-are să-şi dea seama de asta. În orice caz nu cei care ştiu să citească.”

„O să-l plătim noi”, spuse Peabody. „De fapt, o să facem mai mult chiar. Vom repara oricum peretele închisorii; tot trebuie făcut un perete nou. Aşa că dacă construim încă trei vom avea încă o încăpere. Tot trebuie să construim una, aşa că nu mai contează. Aşa că dacă mai construim încă o cameră cu trei pereţi, vom avea încă o casă cu patru pereţi. Asta va fi clădirea tribunalului.” Pettigrew fluiera încet printre dinţi la fiecare alunecare a ţesalei, ca un grăjdar profesionist irlandez. Acum se opri, cu ţesala şi mâna încremenite în aer şi îşi întoarse capul puţin.

„Tribunal?”

„Noi o să avem aici un oraş”, spuse Peabody. „Avem acum o biserică – e cabana lui Whitfield. Şi o să construim şi o şcoală cum ajungem acolo. Dar tribunalul îl construim astăzi; avem de pe acum ceva de pus în el ca să-l facem să fie tribunal: lada aia de fier care a tot stat în calea lui Ratcliffe în ăştia zece ani la prăvălie la el. Pe urmă o să avem un oraş adevărat. I-am şi dat numele.”

Acum Pettigrew se ridică, foarte încet. Se priveau unul pe altul. După o clipă Pettigrew spuse: „Aşa?”

„Ratcliffe spune că numele dumitale mic e Jefferson”, spuse Peabody.

„E adevărat”, spuse Pettigrew. „Thomas Jefferson Pettigrew. Eu sunt de fel din vechiul Ferginny.”

„Rudă în vreun fel?” spuse Peabody.

„Nu”, spuse Pettigrew. „Mama mi-a dat numele după el, că poate aş fi avut şi eu ceva din norocul lui.”

„Noroc?” spuse Peabody.

Pettigrew nu surâdea. „Da. Nu voise să spună noroc. Ea