îngheţe (nici măcar la temperaturi arctice), un fapt crucial care avea să fie adus în discuţie la audierea NTSB, câteva luni mai târziu. Dacă apare fenomenul de jivraj, tuburile Pitot nu-şi mai pot face treaba, care este să evalueze viteza avionului. Asta nu-i bine, însă avioanele au prevăzute măsuri de precauţie. Dacă se opreşte un motor, există altul de aceeaşi putere. În acest caz, defectarea tuburilor Pitot declanşează decuplarea pilotului automat. Avionul nu mai e pe controlul asigurat de aparatură. Piloţii trebuie să verifice senzorii de pe panoul de comandă şi să evalueze ei înşişi viteza şi echilibrul avionului.

Ploaia s-a oprit, însă vremea – un ocean de aer şi umezeală incredibil de sensibil – încă joacă un rol semnificativ. Goluri de presiune roiesc în jurul avionului ca nişte stoluri de păsări migratoare. Când pilotul se întoarce de la toaletă în cockpit, se lasă să cadă pe scaunul din stânga şi studiază radarul. Îl lasă pe copilot să se ocupe în continuare de manevre.

— Turbulenţă orizontală, spune pilotul. Mai mare decât apărea pe radar.

Se uită la ecran.

— Trage un pic spre stânga, ca să eviţi curentul de aer.

Copilotul, un bărbat mai tânăr cu doisprezece ani decât celălalt, pare îngrijorat.

— Cum?

— Trage un pic spre stânga. Acum suntem pe comenzile manuale, da?

Copilotul încuviinţează şi înclină avionul spre stânga. Un miros ciudat, de ars, umple cockpitul. Creşte şi temperatura.

— E vreo problemă cu aerul condiţionat?

— Nu, zice pilotul. E efectul vremii.

Suflul elicei devine mai sonor.

— E în ordine, zice pilotul. Jivraj pe exteriorul fuzelajului. Suntem bine. Hai să reducem viteza.

O alarmă sună timp de 2,2 secunde în cockpit, ca să le aducă aminte că nu sunt pe pilotul automat.

Jordan a simţit clar, de ceva vreme deja, că nu mai are nevoie de părinţi. Locuieşte împreună cu ei pentru că aşa-i obiceiul, copiii să locuiască acasă până la optsprezece ani, dar ştie că i-ar fi uşor să-şi găsească un loc de muncă, să continue să se educe din cărţi, să-şi petreacă timpul nestingherit cu Mahira şi să trăiască pe cont propriu. Îşi imaginează apartamentul: o garsonieră inundată de lumină, cu tavanul înalt, cu un pat aşezat undeva, sus. Când se imaginează locuind acolo, poartă ochelari şi ţine în mână o cană cu cafea, cu toate că vede perfect, iar cafeina îl face să transpire.

Acum o urmăreşte pe doctoriţă dispărând după draperia de la clasa întâi. Ştie că fratele şi tatăl lui se gândesc la acelaşi lucru: A păţit ceva mama?

— E acolo un bătrân bolnav, zice Bruce. Probabil că… zice şi lasă aerul să iasă prin colţul buzelor, iar restul frazei se pierde când avionul sare spre dreapta, ca o piatră săltând pe suprafaţa unui heleşteu.

Impulsul acela fizic schimbă ceva înăuntrul lui Jordan şi un nou adevăr se deschide larg: Ba am nevoie de ei. Am nevoie de toţi trei. Şi, în vreme ce avionul şovăie, ca şi cum ar hotărî care este următoarea mişcare, acum apartamentul său are paturi suprapuse, pe care le împarte cu fratele său, şi alt dormitor, pentru părinţi.

MARTIE 2016

Edward ţine ochii închişi în cea mai mare parte a drumului cu autobuzul spre New York. Toate scrisorile au fost citite şi catalogate de el şi Shay. E prima luni din vacanţa de primăvară, şi au putut să plece de acasă neobservaţi pentru că Lacey e la serviciu şi Besa îşi petrece ziua cu o verişoară. Totuşi, Edward e cuprins de iritare, pentru că trebuie să facă această călătorie, pentru că această călătorie există. Edward ar fi băgat mâna-n foc că între el şi fratele său nu există secrete. Şi totuşi, Jordan a sărutat o fată. A iubit o fată, o necunoscută. Jordan fie n-a vrut să-i spună lui Edward, fie n-a avut încredere în el.

La jumătatea drumului, ochii lui Edward se deschid brusc, de parcă ar avea nevoie de lumină, aşa cum plămânii săi au nevoie de aer.

— N-o să mă duc weekendul viitor la pregătirea pentru testele de evaluare.

— Bine, zice Shay.

— Tu o să mergi?

Se simte ostil. Autobuzul ia curba din jurul buclei mari de intrare în Tunelul Lincoln.

— Nu ştiu ce vreau să fac cu viaţa mea, aşa că, da.

— Nici eu nu ştiu ce să fac cu viaţa mea.

Ea ridică din umeri.

— Păi, tu nu trebuie să dai teste tâmpite. Eu sunt o persoană normală.

El se simte nervos, supraenergizat, cu toate că n-a băut niciun strop de cola. Acum sunt în tunel. Nu le-a spus mătuşii şi unchiului unde se duce. Nu le-ar fi dat prin cap că merge mai departe de casa lui Shay. La urma urmei, nici n-a mai făcut aşa ceva până atunci.

E prima sa călătorie înapoi în New York City. Nu vrea să spună asta cu glas tare.

În schimb, zice:

— În prima vară mi-ai spus că nu sunt normal şi că nici tu nu eşti.

— Uite ce-i, zice ea, dacă vreau să am o şansă să fac ceva important în viaţă, am nevoie de o diplomă de licenţă.

Ea şade la fereastră, şi el îi vede doar profilul şi oglindirea lui, care pare să-i aparţină unei tinere femei, nu unei fete.

Iau un taxi de la Port Authority până la magazinul alimentar. Upper East Side se întinde în faţa lor în timp ce avansează spre nord pe reţeaua de străzi din Manhattan. Viaţa familiei sale a fost clădită în jurul acelor străzi. Trec de curăţătoria chimică, de faţada de cărămidă a bibliotecii, de băcănia părăginită de unde îşi cumpărau cele mai multe alimente, şi apoi, la depărtare de o stradă, de supermarketul modern de la care tatăl său cumpăra carne şi brânză.

Trec pe lângă un magazin de antichităţi, de unde mama sa a cumpărat o dată un ceas. Îl ţinea pe bufet şi spunea că-i aminteşte de bunica ei din Canada. Apoi de o cutie poştală, de care Edward îşi aminteşte că se rezema în vreme ce tatăl lui punea înăuntru cecurile aferente impozitelor din