să se mai dezbrace, se culcă pe divanul îngust şi tare, pe care dormea de la o vreme încoace, seară de seară, mulţumindu-se să-şi aducă numai o pernă. Cât priveşte salteaua, pe care taică-său îi strigase s-o ia acasă, de mult se lipsise de ea. Îşi scotea numai anteriul, cu care se învelea în chip de cuvertură. Înainte de culcare însă, căzu în genunchi şi se rugă îndelung. În ruga lui fierbinte nu-i cerea nimic altceva Atotputernicului decât să-i limpezească îndoielile şi să pogoare din nou în sufletul său, ca în alte daţi, duioşie senină, duioşia aceea ce-l cuprindea după ce aducea mărire şi slavă Domnului, căci închinăciunea lui de fiecare seară era tocmai un asemenea imn. Bucuria ce se aşternea atunci în inima lui era de obicei însoţită de un somn tihnit şi odihnitor, în timp ce-şi făcea rugăciunea, simţi la un moment dat în buzunar pliculeţul roz trimis de Katerina Ivanovna prin servitoarea care fugise după el până în stradă. Se zăpăci o clipă, dar îşi termina rugăciunea. Apoi, după oarecare ezitare, desfăcu plicul. Înăuntru era o scrisorică purtând semnătura Lizei, fetiţa doamnei Hohlakova, care făcuse tot felul de giumbuşlucuri pe socoteala lui în dimineaţa aceea, de faţă cu stareţul.

 

„Aleksei Fiodorovici – i se destăinuia fata – îţi scriu pe furiş, ca să nu prindă nimeni de veste, nici chiar mămica, deşi ştiu că este foarte urât din partea mea. Dar nu pot să mai trăiesc dacă nu-ţi mărturisesc simţământul ce a încolţit în sufletul meu şi pe care deocamdată nimeni nu trebuie să-l cunoască, nimeni în afară de noi doi. Dar cum să-ţi spun ceea ce doresc din toată inima să-ţi împărtăşesc? Se zice că hârtia nu roşeşte, dar te rog să mă crezi că nu-i adevărat şi că şi ea poate să roşească, aşa cum am roşit şi eu. Dragă Alioşa, află că te iubesc, te iubesc din copilărie, de la Moscova, când tu erai altfel, da, cu totul altfel decât azi, şi dragostea mea o să ţină până la sfârşitul vieţii. Inima mea te-a ales pe tine ca să ne unim soarta şi să ne isprăvim împreună zilele la adânci băâtrâneţi. Bineînţeles, cu condiţia ca să părăseşti mănăstirea, Chiar dacă n-avem încă vârsta potrivită, o să aşteptăm atâta cât spune legea. Până atunci am să mă fac bine, am să încep să umblu şi să dansez. În privinţa asta nu mai încape nici o îndoială.

Vezi ce bine am pus totul la cale? De un singur lucru nu pot să-mi dau seama, şi anume: ce o să crezi despre mine după ce ai să citeşti scrisoarea? îmi place să râd şi să mă ţin de pozne, chiar azi-dimineaţă, de pildă, te-am necăjit, dar te asigur că adineauri, înainte de a lua pana în mână, m-am rugat la icoana Născătoarei, aşa cum mă rog şi acum, mă rog cu lacrimi în ochi.

Taina mea se află acum în mâinile dumitale; mâine, când ai să vii, ştiu că n-am să mă pot uita la dumneata. Vai, Aleksei Fiodorovici, ce o să fie dacă şi mâine n-am să mă pot stăpâni şi am să izbucnesc în râs ca o proastă, aşa cum s-a întâmplat azi-dimineaţă când m-am uitat la dumneata? O să-ţi închipui că-mi arde iarăşi de şotii şi n-o să mai ai încredere în ceea ce ţi-am scris! De aceea te rog, te implor, dragul meu, dacă ai un pic de milă pentru mine, mâine, când o să intri, să nu te uiţi în ochii mei; mi-e teamă că atunci când privirile noastre s-or întâlni să nu mă umfle iarăşi râsul, numai când mă gândesc c-o să vii tot cu anteriul acela până în călcâie... Chiar de pe acum simt aşa, ca un fior, când îmi vin în minte toate astea... De aceea, dragul meu, te rog, când o să intri, să nu-mi dai nici o atenţie măcar câteva minute, să te uiţi într-altă parte, la mămica sau pe fereastră...

Ca să vezi că până la urma ţi-am scris o scrisoare de dragoste; Doamne, ce am făcut! Alioşa, te rog să nu mă dispreţuieşti şi dacă dumneata vezi ceva rău în asta şi eşti supărat pe mine, iartă-mă. Soarta reputaţiei mele, poate definitiv pierdută, se afla în mâinile dumitale.

Astăzi ştiu sigur c-o să plâng. La revedere, până în clipa – ah, teribilă clipă! – când ne vom întâlni din nou!

Lise.

P.S. Alioşa, să vii – auzi? să vii neapărat! Lise.”

 

Uluit, Alioşa citi de două ori scrisoarea, râmase apoi pe gânduri şi deodată începu a râde molcom, cu inima înseninată. Tresări: cum putea oare să râdă, era un păcat! O clipă mai târziu însă râse din nou, tot atât de molcom şi tot atât de fericit. Puse scrisoarea la loc în plic, se închină şi se întinse pe divan. Frământarea ce-i stăpânea sufletul se potoli dintr-o dată. „Doamne, pogoară mila ta asupra tuturor celor pe care i-am văzut azi, izbăveşte-i pe cei nefericiţi, iar celor aprigi la mânie călăuzeşte-le paşii! La tine e mântuirea: mântuieşte-i cum vei voi. Tu, care eşti numai iubire, împărtăşeşte-le tuturora bucuria!” şopti el făcându-şi cruce, şi adormi fără grijă.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

PARTEA A DOUA

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

I - PĂRINTELE FERAPONT

 

A doua zi, Alioşa se deşteptă din somn înainte de revărsatul zorilor. Stareţul, care se trezise între timp, se simţea istovit de puteri; cu toate acestea, ceru să fie mutat din pat în fotoliu. Avea mintea limpede, şi chipul său – pe care se zugrăvea o adâncă oboseală – era senin, aproape fericit, privirea – veselă, prietenoasă, îmbietoare. „Nu ştiu dacă o să mai apuc seara asta”, îi mărturisi el lui Alioşa; apoi ceru să fie spovedit şi împărtăşit fără zăbavă. Părintele Paisie fusese dintotdeauna duhovnicul său. După săvârşirea celor două taine, fu uns cu sfântul mir. Ieromonahii începură să se adune, şi chilia se umplu treptat de schimnici. Se luminase de ziuă. Pe lângă cei de la schit