veneau acum şi călugării de la mănăstire. După ce slujba se isprăvi, bătrânul ţinu să-şi ia rămas-bun de la toată lumea şi-i îmbrăţişa rând pe rând pe toţi. Chilia fiind neîncăpătoare, cei care sosiseră mai înainte ieşeau afară, ca să le facă loc nou-veniţilor. Alioşa nu se dezlipea de stareţ, care ceruse să fie din nou mutat în jilţ. Vorbea căutând pe cât îi îngăduiau puterile să le împărtăşească înţelepciunea sa, şi glasul lui, deşi firav, îşi păstrase încă limpezimea. „Ani de zile v-am fost povăţuitor, ani şi ani de zile v-am vorbit mereu, aşa încât m-am obişnuit să grăiesc cu glas tare şi să vă călăuzesc paşii, de aceea, dragi părinţi şi fraţii mei iubiţi, chiar acum, cât mă vedeţi de slab şi de prăpădit, îmi vine mai greu să tac decât să glăsuiesc”, glumi bătrânul, privind cu înduioşare la monahii îngrămădiţi în jurul său. Din tot ce spusese stareţul atunci, Alioşa avea să-şi amintească mai târziu numai unele cuvinte, fiindcă, deşi graiul îi era desluşit şi-n glasul lui nu se simţea nici o şovăială, bătrânul sărea mereu de la o idee la alta. Erau atâtea lucruri despre care ţinea să vorbească, de parcă s-ar fi străduit să dea în vileag tot ce-i mai rămăsese de spus, să mai repete o dată în pragul morţii tot ce nu apucase să spună în viaţă până la sfârşit, şi nu numai din dorinţa de a-i lumina, ci ca şi cum ar fi fost însetat să împărtăşească tuturor bucuria şi exaltarea ce puseseră stăpânire pe sufletul lui, să-şi deschidă pentru ultima oară inima faţă de toţi...

„Iubiţi-vă unii pe alţii, cuvioşilor, îi povăţui bătrânul (din câte putu să-şi amintească mai târziu Alioşa), şi iubiţi norodul ce păzeşte legile Domnului. Să nu credeţi că noi am fi cumva mai sfinţi decât mirenii pentru că am venit să ne ferecăm între zidurile acestui locaş; dimpotrivă, cine s-a hotărât să vină aici, prin faptul însuşi că şi-a îndreptat paşii încoace, a recunoscut că este mai nevrednic decât toţi mirenii la un loc, decât toată suflarea de pe faţa pământului... Şi lucrul acesta fiecare monah trebuie să-l simtă şi să-l priceapă, cu atât mai lămurit, cu cât îi va fi dat să stea mai mult închis între zidurile mănăstirii. Altfel, nici nu avea rost să mai vină aici. Şi doar atunci când se va dumeri, în sfârşit, nu numai că este mai nevrednic decât toţi mirenii, dar că-i e sortit să poarte faţă de toată omenirea, pentru toată suflarea din lume, povara întreagă a păcatelor omeneşti, păcatele tuturor, ca şi ale sale proprii, doar atunci va atinge ţelul pentru c-are ne-am unit. Căci trebuie să ştiţi, dragii mei, că fiecare dintre noi, fără doar şi poate, poartă în numele tuturor vina tuturor păcatelor câte s-au săvârşit, şi nu numai în numele lumii întregi, ci fiecare în parte este vinovat pentru toţi oamenii de pe faţa pământului şi pentru fiecare dintre ei în parte. A pricepe aceasta înseamnă a ajunge pe culmile vieţii monahale, ca şi ale vieţii oricărui om pe pământ. Fiindcă monahii nu se deosebesc cu nimic de ceilalţi oameni, ei sunt aşa cum ar trebui să fie toţi oamenii din lumea aceasta. Numai când ne vom da bine seama de lucrul acesta, inima noastră se va înduioşa, cuprinsa de o nesfârşită iubire, adevărata iubire ecumenică, hărăzită a nu cunoaşte niciodată saţul. Numai când vă veţi lumina pe deplin, fiecare dintre voi va fi în stare să răscumpere păcatele tuturor cu dragostea lui, să spele păcatele lumii întregi cu lacrimile sale... Fiecare să privească adânc în inima lui şi să se spovedească fără de istov faţă de cugetul său. Să nu vă temeţi de păcat, chiar atunci când simţiţi că aţi greşit, dacă într-adevăr căinţa voastră e cinstită, şi mai ales să nu-i puneţi nici un fel de condiţii Domnului-Dumnezeu. Şi iarăşi vă mai spun: să nu vă semeţiţi. Să nu vă arătaţi semeţi nici faţă de cei mici, nici faţă de cei mari. Nu-i urâţi pe cei care se leapădă de voi, pe cei care vă hulesc şi îşi bat joc de voi sau clevetesc împotriva voastră. Nu-i urâţi pe atei, pe cei care învaţă de rău, pe materialişti, nici măcar pe cei mai răi dintre ei, nu numai pe cei buni, căci mulţi dintre ei sunt oameni de omenie, mai ales în zilele noastre. Pomeniţi-i în rugăciunile voastre, aşa cum vă spun: «Miluieşte-i, Doamne, pe cei care n-au pe nimeni să se roage pentru sufletul lor; mântuieşte-i, Doamne, şi pe cei care nu vor să ţi se închine ţie». După care aveţi grijă să adăugaţi: «Rugămintea asta nu porneşte din mândrie, Doamne, căci eu însumi sunt cel mai nevrednic dintre toţi»... Iubiţi norodul ce urmează căile Domnului şi nu lăsaţi veneticii să vă risipească turma, căci de veţi lâncezi în trândăvie, cuprinşi de o trufaşă scârbă de lume, şi mai ales dacă arghirofilia va pune stăpânire pe voi, ei vor veni din toate ţările şi vor risipi turma voastră. Lămuriţi fără preget mulţimii cuvântul Sfintei Scripturi... Nu fiţi lacomi de bani... Nici argintul, nici aurul să nu vă ispitească, căutaţi să nu vă atingeţi nici de unul, nici de celălalt... păstraţi în suflet credinţa şi ţineţi sus flamura ei. Cât mai sus...”

Cuvântarea stareţului fusese, desigur, ceva mai dezlânată decât s-ar părea din cele arătate mai sus şi decât ar rezulta din însemnările pe care avea să şi le facă după aceea Alioşa. Uneori, glasul i se curma dintr-o dată şi se oprea gâfâind, ca şi cum ar fi încercat să-şi adune puterile, dar tot timpul părea că vorbeşte ca într-un extaz. Îl ascultau cu toţii înduioşaţi, deşi mulţi dintre cei de faţă se minunau de cuvintele lui, socotind că au probabil un tâlc ascuns... Mai târziu aveau să-şi amintească de fiecare vorbă rostită atunci. La un moment dat, Alioşa, care părăsise pentru câteva clipe chilia, fu surprins de emoţia zugrăvită pe chipurile monahilor care se înghesuiau în chilie sau se îmbulzeau la uşă, părând că aşteaptă ceva. Era o aşteptare plină de nelinişte pentru