unii, solemnă pentru alţii. Toată lumea era încredinţată că în clipa când bătrânul va închide ochii, se va întâmpla un lucru cu totul extraordinar. Într-un fel, aşteptarea aceasta putea fi privită ca o mărturie de uşurătate; totuşi, chiar şi cei mai austeri dintre monahi păreau a fi sub înrâurirea ei. Mai ales chipul ieromonahului Paisie vădea cea mai adâncă austeritate. Alioşa plecase, aşa cum am spus, la un moment dat din chilie, chemat fiind în taină de un monah, trimis de Rakitin, care tocmai sosise de la oraş cu o scrisoare destul de ciudată din partea doamnei Hohlakova. Aceasta îi împărtăşea o ştire într-adevăr senzaţională, sosită tocmai la tanc. Printre femeile credincioase din popor, care fuseseră la schit în ajun să se închine şi să ceară binecuvântarea stareţului, se afla şi o bătrânică de la noi din oraş, anume Prohorovna, văduvă de subofiţer. Mătuşica venise să întrebe dacă poate cumva să-l treacă în pomelnic, în rând cu cei răposaţi, pe feciorul ei Vasenka, plecat cu serviciul tocmai hăt-departe, în Siberia, la Irkutsk, dat fiind că de mai bine de un an nu mai avea nici o ştire de la dânsul. Stareţul îi răspunsese cu asprime, oprind-o cu străşnicie să facă un lucru ca ăsta, care, pentru el, era curată vrăjitorie. O iertase totuşi, dându-şi seama cât era de neştiutoare şi, „ca şi cum ar fi citit în cartea destinului”(scria doamna Hohlakova), o mângâiase spunându-i: „că fecioru-său Vasenka trăieşte cu siguranţă şi c-o să aibă parte să-l vadă curând, sau, dacă nu, în orice caz va primi carte de la dânsul, aşa că să se ducă liniştită acasă şi să aibă răbdare”. „şi ce crezi? adăugă entuziasmata doamna Hohlakova: prorocirea s-a adeverit întocmai, ba chiar peste orice aşteptare. N-a apucat bine băbuţa să intre pe uşă, că i s-a şi înmânat o scrisoare din Siberia sosită între timp. Mai mult chiar, în epistola trimisă din Ekaterinburg, Vasea îşi înştiinţa mama că e în drum spre Rusia, împreună cu încă un funcţionar, şi că se înapoiază definitiv acasă, aşa că peste cel mult trei săptămâni de la primirea scrisorii nădăjduia să-şi îmbrăţişeze mama.” Doamna Hohlakova îl ruga deci stăruitor, din toată inima, pe Alioşa să le comunice numaidecât egumenului şi tuturor cuvioşilor părinţi această nouă „minune profetică”. „Trebuie să afle toţi, toţi!” spunea dânsa în încheiere. Scrisoarea părea să fi fost alcătuită în pripă; fiecare rând trăda emoţia celei care se apucase s-o alcătuiască fără să stea mult pe gânduri. Alioşa însă nu mai avea ce le împărtăşi monahilor, întrucât între timp aflaseră cu toţii despre ce era vorba. Monahul pe care Rakitin îl trimisese după el să-l cheme avusese în acelaşi timp misiunea „să-i spună cu tot respectul Preasfinţiei sale părintele Paisie că Rakitin vrea neapărat să-i vorbească într-o chestiune foarte importantă, atât de importantă, că nu suferă nici cea mai mică zăbavă şi că-şi cere cu toată smerenia iertare pentru această îndrăzneală”. Călugăraşul îi adusese la cunoştinţă părintelui Paisie cele de mai sus înainte de a-i fi spus ceva lui Alioşa, aşa că, atunci când se înapoie în chilie, îndată după lectura scrisorii, acestuia nu-i mai rămăsese altceva de făcut decât s-o înmâneze duhovnicului ca pe o mărturie scrisă. Cât era el de sever şi de neîncrezător din fire, după ce citi, încruntat, rândurile care vesteau „minunea”, părintele Paisie nu-şi putu ascunde emoţia. Ochii începură să-i strălucească, un zâmbet grav şi plin de convingere îi lumină faţa şi, fără să vrea, scăpă aceste cuvinte, la care nimeni nu se aştepta:

— O să mai vedem şi altele!

— O să mai vedem şi altele! repetară într-un glas monahii. La care duhovnicul se încruntă din nou şi-i rugă să nu sufle o vorbă nimănui până ce ştirea nu se va adeveri pe deplin, căci mirenii sunt necumpătaţi de felul lor; şi apoi, întâmplarea aceasta „putea foarte bine să aibă o explicaţie firească”, adăugă el cu chibzuială, aşa, ca să fie cu sufletul împăcat, dar fără să pară chiar atât de convins de reticenţele sale. Cum era şi de aşteptat, cei de faţă îşi dădură numaidecât seama că vorbise numai aşa, într-o doară, şi, bineînţeles, în câteva clipe vestea făcu înconjurul mănăstirii, ajungând şi la urechile mirenilor veniţi la liturghie. Cel mai tulburat dintre toţi la auzul „minunii” petrecute fu, pe cât se pare, monahul sosit cu o zi mai înainte „de la Sân Silvestru”, din Obdorsk, un schituleţ pierdut prin îndepărtatele ţinuturi din nord. E vorba de călugărul care îl întâmpinase în ajun pe părintele Zosima împreună cu doamna Hohlakova şi care, arătându-i copila „tămăduită”, îl întrebase ritos: „Cum vă încumetaţi să faceţi asemenea lucruri?”

Ştirea îl lăsă cu totul descumpănit pe bietul monah, care nu ştia ce să mai creadă. Cu o zi înainte fusese să-l vadă în chilioara lui de lângă prisacă pe părintele Ferapont şi se întorsese de acolo buimac şi răscolit până în adâncul sufletului. Părintele Ferapont era un călugăr bătrân, care trăia ca un schimnic, postind cu străşnicie şi ferecat în tăcere, şi care, după cum am mai spus, era cel mai neîmpăcat duşman al părintelui Zosima, şi mai ales al stăreţiei, orânduială care din punctul lui de vedere era pe cât de nesocotită, pe atât de dăunătoare. Şi cu toate că făcuse legământul tăcerii şi nu schimba o vorbă cu nimeni, părea să fie un adversar de temut, fiindcă o bună parte dintre călugări erau de aceeaşi părere cu el, şi foarte mulţi credincioşi îl venerau ca pe un adevărat ascet şi ca pe un sfânt printre sfinţi, deşi toată lumea îl lua drept smintit. Dar tocmai sminteala asta a lui îi atrăgea. Părintele Ferapont n-ar fi călcat în ruptul capului pragul chiliei stareţului Zosima. Şi, cu toate că trăia printre călugării de la schit, pentru acelaşi motiv – vreau să zic, fiindcă îl ştiau cu toţii într-o ureche – nu-l sâcâiau prea mult cu respectarea regulilor sihăstriei. Bătrânul avea cam la vreo şaptezeci şi cinci de ani, dacă nu chiar mai mult, şi locuia dincolo de prisaca schitului, într-un colţ, într-o chilioară veche de bârne, pe