jumătate dărăpănată, lipită de zidul împrejmuitor, o chilie clădită demult, încă din secolul trecut, pentru un alt mare ascet, care făcuse de asemenea legământul tăcerii, părintele Iona. Acesta trăise până la vârsta de o sută cinci ani, şi încă şi azi călugării de la mănăstire, ca şi oamenii de prin partea locului, povestesc fel de fel de lucruri care mai de care mai curioase din viaţa lui. Cu şapte ani în urmă, părintele Ferapont primise îngăduinţa să locuiască în chilioara sau, mai bine zis, cocioaba aceea stingheră, care, aşa părăginită cum era, semăna mai curând cu un paraclis datorită icoanelor dăruite de credincioşi şi păstrate acolo, fiecare cu candela ei, ce ardea zi şi noapte. Părintele Ferapont fusese pus, pasămite, să îngrijească de ele şi să aprindă candelele. Se spunea (şi chiar aşa şi era într-adevăr) că toată hrana lui se rezuma la doi funţi de pâine, tainul lui pe trei zile, pe care i-l aducea de două ori pe săptămână prisăcarul, şi cu toate că acesta locuia şi el în preajma stupăriei, părintele Ferapont rareori se îndura să schimbe cu dânsul câte un cuvânt. Cei patru funţi de pâine şi prescura pe care părintele egumen avea grijă s-o trimită smintitului în fiecare duminică, după vecernie, era merindea lui pe o săptămână întreagă. Numai apa din cană îi era primenită în fiecare zi. La slujbă se ducea doar când şi când. Lumea, care venea să-i ceară binecuvântarea, putea să-l vadă stând zile întregi în genunchi, adâncit în rugăciune, fără să întoarcă măcar capul. Dacă se îndura cumva să deschidă gura, vorbea puţin şi grosolan, şi tot ce spunea el era cam ciudat şi fără noimă. Se mai întâmplă totuşi, câteodată, deşi foarte rar, să aibă chef de vorbă, dar de cele mai multe ori nu puteai să scoţi de la el mai mult decât un cuvânt bizar, pe care vizitatorul îşi bătea capul zadarnic să-l înţeleagă, pentru că până la urmă, cu toate rugăminţile, schimnicul să se închidă în el, refuzând să-i dea orice altă explicaţie. Părintele Ferapont nu avea nici un rang bisericesc, era doar un monah ca toţi ceilalţi. Umblau tot felul de zvonuri năstruşnice pe socoteala lui – ce-i drept, numai printre oamenii cei mai ignoranţi – cum că ar fi fost în legătură cu duhurile cereşti cu care stătea adesea de vorbă, şi de aceea îşi ţinea gura ferecată faţă de pământeni. Călugăraşul din Obdorsk se strecurase în stupărie şi, luându-se după îndrumările prisăcarului – un monah tot atât de tăcut şi de ursuz şi el – îşi îndreptă paşii spre ungherul unde se afla chilioara părintelui Ferapont. „Poate cu dumneata s-o îndura să grăiască, fiindcă nu eşti de prin partea locului, dacă nu, să ştii că nu scoţi nimic de la el”, îl preveni prisăcarul. După cum avea să povestească el însuşi mai târziu, călugăraşul nostru se apropie de chilie cu inima îngheţată de teamă. Era destul de târziu, şi părintele Ferapont şedea afară, pe o băncuţă scundă, lângă uşă. Un ulm bătrân şi uriaş foşnea uşor deasupra capului său. începea să se răcorească. Călugăraşul din Obdorsk căzu la picioarele rătăcitului şi-i ceru binecuvântarea.

— Ce, n-oi fi vrând acum, călugăre, să mă pun şi eu pe brânci în faţa ta?! îl luă în primire pustnicul. Scoală de acolo!

Monahul se ridică de jos.

— Binecuvântează şi vei fi binecuvântat. Şezi aci. De unde vii?

Privindu-l, călugăraşul nostru fu mai ales uimit că părintele Ferapont, în pofida vârstei lui înaintate şi a postului aspru pe care-l păzea cu cea mai mare străşnicie, se dovedea a fi un om voinic, înalt, căruia trecerea anilor nu izbutise să-i încovoaie spinarea; bătrânul se ţinea drept şi, cu toate că avea o faţă suptă, era rumen în obraji şi sănătos. Se vedea cât de colo că-şi păstrase intactă forţa fizică, care părea să fie considerabilă. Avea o statură atletică, iar la vârsta lui încă nu apucase să încărunţească de tot – părul din cap îi era încă negru şi foarte des, la fel şi barba. Iar ochii mari, cenuşii, strălucitori, dar grozav de bulbucaţi, te încremeneau locului. Când vorbea, pronunţa apăsat vocala o. Umbla îmbrăcat cu un mintean lung, roşcat, dintr-o ţesătură trainică, cum se zicea pe vremuri „de puşcăriaş”, ce-i lăsa gâtul şi pieptul dezgolite, şi era încins cu o funie groasă. De sub mintean ieşea la iveală o cămaşă de pânză, aproape neagră, pe care n-o scotea cu lunile de pe el. Se spunea că purta pe sub haine, înfăşurate pe trup, nişte lanţuri grele, de treizeci de funţi. Iar drept încălţăminte, avea nişte ghete rupte, prăpădite, în care-şi vâra piciorul gol.

— Vin tocmai de la Sân Silivestru, dacă ştiţi, schituleţul acela din Obdorsk, rosti umil pribeagul, cercetându-l puţin speriat cu ochişorii săi ageri.

— Fusei şi eu pe acolo, pe la alde Silivestru al tău. Ba chiar şi statui o bucată de vreme acolo. Ce face Silivestru, e bine, sănătos?

Călugăraşul se zăpăci.

— Oameni fără minte şi fără rost! Ia spune, cum postiţi?

— Trapeza noastră păzeşte rânduiala călugărească din bătrâni: în postul mare, lunea, miercurea şi vinerea nu se găteşte nimic. Marţea şi joia ni se dau pâine pâine albă, o fiertură îndulcită cu miere, poame sau varză acră şi făină de ovăz. Sâmbăta – ciorbă de varză, tăiţei cu mazăre şi un terci cu sos; totul cu oloi. În toată săptămâna, duminica, pe lângă ciorbă, căpătăm peşte uscat şi un terci. În săptămâna mare, şase zile în şir, de luni şi până sâmbătă seara, nu se cuvine să te ospătezi decât cu pâine şi apă şi cu verdeţuri crude, dar toate cu socotinţă; şi, dacă se poate, să nu mănânci chiar în fiecare zi, aşa cum e rânduit pentru săptămâna întâi din post. În sfânta Vinere mare nu punem nimic în gură, şi tot aşa şi sâmbăta, până la ceasurile trei după-amiază, când ne îngăduim să luăm o fărâmă de pâine cu apă şi să bem câte o cană cu vin. În joia mare se găteşte fără oloi, în schimb, se mănâncă uscături stropite cu olecuţă de vin. Căci aşa a