hotărât soborul din Laodiceea de joia mare: „Cine nu ţine ultima joi din postul mare spurcă tot postul”. Şi aşa, cum vă spun, e datina pe la noi. Dar ce înseamnă cumpătarea noastră pe lângă străşnicia cu care posteşti dumneata, preacuvioase – adăugă călugăraşul, prinzând curaj – dacă în toate zilele câte sunt într-un an, chiar şi de sfintele Paşti, te îndestulezi numai cu pâine şi apă, şi tainul nostru de pâine, pe două zile, Sfinţiei cum că ar fi fost în legătură cu duhurile cereşti cu care stătea adesea de vorbă, şi de aceea îşi ţinea gura ferecată faţă de pământeni. Sfinţiei tale ţi-ajunge o săptămână întreagă! Mare minune, zău, puterea asta pe care o are Sfinţia ta să se lipsească de toate!

— Da', ghebele, hai? îl întrebă tam-nisam părintele Ferapont pronunţând h în loc de gh.

— Ghebele? îl îngână nedumerit călugăraşul.

— Ei, vezi! Eu pot să mă lipsesc de pâinea lor, nu-mi face trebuinţă, mă duc în pădure, şi acolo găsesc şi ghebe, şi mure ca să-mi astâmpăr foamea, pe când ei nu pot să trăiască fără pâine, prin urmare, diavolul îi ţine încă legaţi. Ştii ce spun azi limbile spurcate: cum că ce-i mult nu-i bun şi n-are rost să posteşti atâta. Aşa judecă ei cu mintea lor nelegiuită şi trufaşă.

— Aşa e, da, chiar aşa, oftă călugăraşul.

— I-ai văzut cum umblă cu dracu'? îl iscodi bătrânul.

— Cine? întrebă cu sfială călugăraşul.

— Acu' un an, de Rusalii, fusei la egumen, că de atunci nici că-i mai căleai pragul. Şi ce să vezi: unu' avea pe dracu' în deşte, altul, pitit sub anteriu, doar coarnele şi le lăsase afară, iar la altul se iţea din buzunar, şi uite-aşa i se învârteau ochii în cap, pasămite îi era frică de mine; altul îl purta în măruntaie, da, da, acolo găsise să-şi facă sălaş, în măruntaiele lui spurcate, altuia i se agăţase de gât şi se ţinea vârtos de el şi umbla aşa cu el spânzurat de grumaz, dar de văzut nu-l vedea.

— Dar... dumneata? îl iscodi călugărul din Obdorsk.

— Dacă-ţi spun că eu văd tot, nimic nu-mi scapă! Când să plec de la egumen, dădui cu ochii de unul care se dosise după uşă, zicând că poate nu l-oi zări. Şi era ditai matahala, aşa, ca de vreun arşin şi jumătate, ba chiar şi mai bine. Şi avea o coadă, uite atâta, groasă şi cenuşie. Ce făcu, ce nu făcu Sarsailă, că-şi şi vârî sfârcul cozii în crăpătura uşii. Apăi că nici eu nu-s gogoman! Tranc cu uşa peste el, de-i prinsei coada înăuntru. Şi unde mi-ţi urla împeliţatul ca din gură de şarpe, şi uite aşa se tot zvârcolea, iară eu dă-i, blagosloveşte-l cu sfânta cruce, o dată, înc-o dată şi înc-o dată! şi aşa îi venii tartorului de hac. Să-l fi văzut cum a crăpat, taman ca un paing când îl stâlceşti! Acu' o fi putrezit în cotlonul lui, ba cred că i s-o fi şi împuţit hoitul, dară ei nu văd nimic şi nici nu le pute. Se împlineşte anul de când nu mai dădui pe acolo. Numai ţie îţi spusei taina, fiindcă nu eşti de pe aici.

— Cumplite lucruri mi-a fost dat să aud din gura Sfinţiei tale! şi, prinzând din ce în ce mai mult curaj, se încumetă să întrebe: Preafericite şi luminate părinte, adevărat să fie oare ce vorbeşte lumea despre Sfinţia ta, căci până hăt-departe peste ţâri şi mări, ţi-a mers pomina cum că zi şi noapte ai sta de taină cu Sfântul Duh?...

— Coboară uneori la mine.

— Şi cum coboară? Ce chip ia?

— De pasăre.

— Sfântul Duh în chip de porumbel?

— Acela-i Sfântul Duh, şi ăsta de care-ţi spun eu e Duhul Sfânt. Află că nu-i totuna. Duhul Sfânt coboară şi în chip de altă pasăre; rândunică, sticlete, piţigoi.

— Şi cum ştii că nu-i un piţigoi de rând?

— Fiindcă voroveşte.

— Şi cum vorbeşte? Ce fel de grăi?

— Grai omenesc.

— Şi ce spune?

— Azi, bunăoară, îmi dădu de ştire c-o să vină pe aici un nătărău să mă întrebe vrute şi nevrute. Prea multe pofteşti să ştii, călugăre!

— Înfricoşătoare cuvinte ai rostit, Preafericite şi cuvioase părinte! spuse călugăraşul dând din cap, dar în ochişorii lui speriaţi se desluşea o umbră de neîncredere.

— Vezi tu copacul ăsta? întrebă părintele Ferapont după un răstimp de tăcere.

— Îl văd, Sfinţia ta.

— Pentru tine-i un ulm ca toţi ulmii; pentru mine însă-i altceva.

— Ce anume? stărui călugăraşul, după câteva clipe în care aşteptase în zadar să afle ce poate fi.

— Să-ţi spun ce mi se întâmplă uneori peste noapte; vezi cele două cioturi? Câteodată, în puterea nopţii, Hristos îşi întinde braţele spre mine şi mă cată. Îl văd şi mă cutremur. Vajnică şi cumplită arătare.

— Dar de ce ţi-e frică dacă ştii că-i Hristos?

— Şi dacă mă ia şi mă ridică în văzduh?

— Aşa viu?

— N-ai auzit de înălţarea întru duh şi slavă a lui Ilie? Te ia o dată, aşa, în braţe, şi pleacă cu tine...

În urma acestei discuţii, monahul din Obdorsk se întoarse destul de nedumerit în chilioara fratelui care-i dăduse găzduire; oricum ar fi fost, însă inima lui înclina mai mult spre părintele Ferapont decât spre stareţul Zosima. Călugărul din Obdorsk ţinea în mare cinste postul, şi deci nu fusese câtuşi de puţin mirat că un monah care postea cu atâta străşnicie ca părintele Ferapont era în stare să „vadă minuni”. Ce-i drept, cuvintele pustnicului păreau cam fără noimă, dar Dumnezeu de bună seamă ştia ce voia el să spună, căci îndeobşte cei săraci cu duhul spun şi fac lucruri chiar şi mai ciudate. Cât despre coada lui Sarsailă, pe care părintele Ferapont o prinsese în uşă, eră gata să creadă cu dragă inimă şi cu toată sinceritatea în existenţa ei reală, nu numai în sens simbolic. În afară de asta, înainte chiar de a fi venit aici, la mănăstire, simţise o aversiune faţă de stăreţie, pe care, deşi n-o cunoştea decât din auzite, o socotea ca atâţia alţii o inovaţie pur şi simplu dăunătoare. Între timp, cum apucase să stea o