zi întreagă în mănăstire, observase că unii dintre fraţii monahi mai fără scaun la cap, care de asemenea nu se împăcau cu stăreţia, cârteau într-ascuns împotriva ei. Prin firea lui, călugărul din Obdorsk era un om descurcăreţ şi ager la minte, dornic să ştie şi să afle cât mai multe. Iată de ce vâlva pe care o făcuse nouă „minune”, săvârşită de stareţul Zosima, îl uluise peste măsură. Mai târziu, Alioşa avea să-şi aducă aminte că printre cei care se îmbulzeau să intre în chilia stareţului, sau se învârteau prin preajma ei, zărise în repetate rânduri mutrişoara curioasă a oaspetelui din Obdorsk, care rătăcea din grup în grup, trăgând cu urechea şi iscodind pe unul sau pe altul. Pentru moment, nu-i dăduse nici o atenţie; abia mai încolo avea să prefire în gând mai pe îndelete toate întâmplările petrecute în ziua aceea de pomină... Deocamdată, avea alte griji pe cap; simţindu-se obosit, stareţul Zosima se întinsese pe pat; dar, cum şedea aşa, cu ochii închişi, îşi amintise deodată de el şi trimisese pe cineva să-l cheme. Alioşa veni într-un suflet. La căpătâiul bătrânului nu se mai aflau acum decât părintele Paisie, părintele ieromonah şi fratele Porfiri. Stareţul deschise cu trudă ochii şi se uită la el cu luare-aminte:

— Nu te aşteaptă acasă, fiule? îl întrebă el. Alioşa se codi să răspundă.

— Poate că au nevoie de tine... Ai făgăduit ieri cuiva să mergi astăzi?

— Am făgăduit... tatii... Şi fraţilor... Şi încă cuiva...

— Ei, vezi! Du-te. Şi nu te întrista. Să ştii că n-am să-mi dau obştescul sfârşit până nu voi apuca să spun, aşa ca să poţi auzi şi tu, ultimul cuvânt pe care buzele mele îl vor rosti pe lumea asta. Şi cuvântul ăsta ţie îţi este hărăzit. ţie ţi-l voi lăsa moştenire. ţie, fiul meu drag, căci ştiu că mă iubeşti. Şi acum du-te, dac-ai făgăduit că te duci.

Alioşa se supuse, deşi nu se îndură să-l părăsească. Făgăduiala, însă, pe care bătrânul i-o făcuse, încredinţându-l că va avea parte să audă ultimul cuvânt rostit de el înainte de a se săvârşi din viaţă, şi mai ales că acest cuvânt voia anume să i-l lase lui cu limbă de moarte, îi lumină sufletul, cuprins de emoţie. Se grăbi deci să plece, ca să poată isprăvi mai curând tot ce avea de făcut la oraş şi să se înapoieze la vreme. Tocmai atunci părintele Paisie găsi cu cale să-i dea unele îndrumări, spunându-i pe neaşteptate câteva cuvinte care se săpară adânc în inima lui. Asta se petrecu îndată după ce ieşiră împreună din chilia stareţului.

— Să nu uiţi, flăcăule, rosti din senin, fără nici un ocoliş, părintele Paisie, că ştiinţa lumească, cu toate mijloacele ei înmănuncheate într-o putere uriaşă, a cercetat mai ales în veacul din urmă tot ce ne-a rămas din cuvântul domnului în cărţile sfinte, şi că după această neînduplecată cercetare, din tot ce purta har în sine, cărturarii lumii acesteia nu s-au ales cu nimic. Numai că ei au cercetat crâmpei cu crâmpei şi n-au ştiut să vadă întregul, încât nu se poate să nu cuprindă mirarea în faţa orbirii lor. Fiindcă întregul se înalţă în ochii lor nestrămutat, acum ca şi odinioară, şi porţile iadului nu-s atât de largi ca să-l poată mistui. Oare n-a dăinuit atâta amar de vreme, nouăsprezece veacuri în şir, şi nu dăinuieşte oare şi astăzi în sufletul atâtor oameni, ca şi în sufletul mulţimilor? Ba dăinuieşte chiar la fel de neclintit ca-n vremurile de demult şi în sufletul celor atei care ar vrea să spulbere totul! Căci până şi cei care tăgăduiesc creştinismul şi se ridică împotriva lui au fost plăsmuiţi după chipul şi asemănarea lui Hristos, şi aşa rămân, cum au fost plăsmuiţi. Nici înţelepciunea, nici clocotul inimii lor n-au fost în stare să izvodească un alt chip pentru om pe potriva meritelor lui mai presus decât cel pe care ni l-a înfăţişat în vechime cuvântul lui Hristos. Iar din toate încercările ce s-au făcut, n-au ieşit decât nişte monstruozităţi. ţine minte asta mai cu seamă, flăcăule, fiindcă duhovnicul tău ţi-a hărăzit să pleci în lume. Poate, când te vei întoarce cu gândul la această zi slăvită, îţi vei aduce aminte şi de vorbele pe care ţi le-am spus acum, să-ţi fie călăuză în viaţă, căci eşti crud încă, şi ispitele lumeşti sunt mult prea mari ca să le poţi înfrunta cu puterile tale. Şi acum, du-te, orfane!

Părintele Paisie îl binecuvântă; în timp ce ieşea pe porţile mănăstirii, rumegând în minte vorbele neaşteptate pe care le auzise, Alioşa pricepu deodată că în monahul acela auster şi aspru avea să găsească un nou prieten şi un cârmaci sufletesc plin de duioşie, ca şi cum părintele Zosima l-ar fi lăsat în grija lui cu limbă de moarte. „Poate chiar aşa s-au şi înţeles”, se gândi el. Cuvintele nebănuite şi pline de înţelepciune ale părintelui Paisie, aceste cuvinte în sine, desprinse de altele pe care le ascultase cu puţin înainte, dovedeau osârdia cu care noul său duhovnic căuta să-i înarmeze mintea crudă ca să poată înfrunta ispitele şi să ridice în jurul sufletului tânăr, ce-i fusese încredinţat, cel mai trainic zid din câte se puteau închipui.

 

 

II - ACASĂ LA FIODOR PAVLOVICI

 

Prima grijă a lui Alioşa fu să treacă pe la taică-său. Apropiindu-se de casă, îşi aminti că în ajun bătrânul îi ceruse să intre fără să prindă de veste fratele său, Ivan. „De ce oare? chibzuia în sinea lui nedumerit Alioşa. Chiar dacă vrea să stea de vorbă cu mine între patru ochi, de ce trebuie totuşi să mă strecor în casă pe furiş? În halul în care era aseară, s-o fi gândit probabil să-mi spună altceva şi n-a mai apucat”, se linişti el. Cu toate acestea, se bucură când, întrebând-o pe Marfa Ignatievna, care ieşise să-i deschidă poarta (Grigori căzuse la pat şi zăcea la el în odaie), unde e fratele lui, femeia îl încunoştinţă că Ivan Fiodorovici plecase de acasă cu vreo două ceasuri mai înainte.

— Şi tata?

— S-a sculat şi-şi bea cafeaua, răspunse cam înţepată Marfa Ignatievna.

Alioşa intră.