Bătrânul şedea singur la masă, îmbrăcat cu o haină de vară cam ponosită şi cu papuci în picioare. Ca să-şi omoare timpul, verifica nişte socoteli cu un aer destul de absent. Nu mai era nimeni în toată casa (Smerdiakov ieşise în oraş după târguieli pentru prânz). Se vedea însă că numai de socoteli nu-i ardea în momentul acela. Se sculase devreme şi căuta să pară că nu-i pasă de cele întâmplate, dar era tras la faţă şi arăta destul de obosit. Peste noapte îi apăruseră pe frunte nişte vânătăi cât toate zilele şi era legat acum la cap cu o basma roşie. Avea nasul umflat şi plin de asemenea de pete vineţii, nu prea mari, dar care accentuau răutatea şi iritarea zugrăvite pe chipul său. Bătrânul îşi dădea şi el seama de asta, aşa că-l întâmpină pe Alioşa cu o privire în care nu se citea nici o bunăvoinţă.

— Cafeaua e rece, îi spuse el răstit, aşa că nu te îmbii să bei. Iar azi n-am decât ciorbă de peşte de post la masă şi nu invit pe nimeni. De ce ai venit?

— Aşa, ca să te întreb de sănătate, îi răspunse Alioşa.

— Mda. De altfel, chiar eu ţi-am poruncit aseară să vii. Fleacuri!! Ai făcut drumul de pomană. Dar ştiam eu că tot o să te trambalezi până aici...

Îi vorbise în duşmănie. Se sculă apoi şi se uită în oglindă (poate pentru a patruzecea oară în dimineaţa aceea), examinându-şi cu îngrijorarea nasul umflat. După care îşi potrivi cu cochetărie basmaua pe frunte.

— Îmi sade mai bine cu roşu, albul prea aduce a spital, declară el sentenţios. Ce se mai aude pe la voi? Ce face părintele Zosima?

— E rău de tot, s-ar putea să nu mai apuce ziua de mâine, răspunse Alioşa, dar taică-său era cu gândul aiurea, şi nu-l auzi; de altfel nici habar nu mai avea ce-l întrebase.

— Ivan a ieşit în oraş, rosti el din senin. Nu ştie ce să mai facă să-i sufle logodnica lui Mitka, de aceea sade pe capul meu, adăugă apoi cu parapon, strâmbând din buze, şi se uită la Alioşa.

— Cum aşa? ţi-a spus el? se miră tânărul.

— Da, şi încă mai de mult. Altfel cum? Sunt mai bine de trei săptămâni de când mi-a mărturisit. Doar n-oi fi crezând c-a venit aici ca să mă înjunghie pe la spate, hai? Avea el un motiv ca să vină, nu-i aşa?

Alioşa îşi pierdu cumpătul.

— Vai de mine! Se poate să vorbeşti aşa? protestă el.

— Bani nu-mi cere, ce-i drept e drept; şi aşa tot n-ar fi văzut o leţcaie de la mine. Eu, dragul meu Aleksei Fiodorovici, dacă vrei să ştii, am de gând să mai trăiesc încă mult şi bine, şi fiecare gologan îmi face trebuinţă. Cu cât o să trăiesc mai mult, cu atât o să am mai mare nevoie de bani, continuă el, plimbându-se de colo până colo prin odaie, cu mâinile în buzunarele hainei de vară, largi şi soioase, din pânză galbenă de in. Deocamdată, poţi să spui ce vrei, sunt un bărbat în toată puterea: n-am decât cincizeci şi cinci de ani şi mă bizui c-o să mă ţin tare încă cel puţin douăzeci de ani de aci înainte. Dac-o fi să îmbătrânesc însă, şi o să mă fac urât ca dracu', femeile n-or să mai vină chiar cu atâta plăcere la mine, şi atunci bănişorii ăştia or să-mi prindă bine. Uite, de aceea, dragul meu băiat, Aleksei Fiodorovici, de aceea pun ban peste ban, ca să am la o adică, aşa să ştii! Pentru mine strâng şi pentru sufleţelul meu, fiindcă vreau să-mi fac de cap câte zile oi mai avea, află de la mine. Când îţi faci de cap, viaţa e mai dulce, băiete; toată lumea-i foc şi pară împotriva desfrâului şi toată lumea trăieşte în dezmăţ şi-şi face mendrele, dar pe ascuns, nu aşa ca mine, la lumina zilei. Tocmai de aceea, fiindcă îmi place sinceritatea, toate lepădăturile au tăbărât asupra mea să mă sfâşie. Cât despre împărăţia cerurilor, Aleksei Fiodorovici, să ştii că n-o râvnesc nici atâtica, şi apoi un om în toată firea nici n-ar avea ce să caute acolo în rai, la tine, chiar dacă ar exista. După mine însă, o dată ce ai apucat să închizi ochii, nu te mai trezeşti, puiule, în vecii vecilor, şi din tot ce se vede aici nu mai rămâne nimic. Dacă vă veţi îndura să daţi de pomană pentru sufletul meu, bine, dacă nu, puteţi să vă duceţi dracului! Asta e filosofia mea. Aseară, Ivan a vorbit foarte frumos, deşi eram beţi turtă. Altminteri, numai gura-i de el, nu-i chiar aşa de savant cum vrea să pară, ce ştie el e aproape egal cu nimic; tace tot timpul, se uită la tine, zâmbeşte şi tace, şi aşa face lumea să creadă că-i mare lucru de capul lui.

Alioşa îl asculta în tăcere.

— De ce nu vorbeşte niciodată cu mine? şi chiar atunci când catadicseşte să-mi spună ceva, îşi ia nişte aere... Mare pramatie mai e şi Ivan ăsta al tău! Cât despre Gruşka, dacă vreau, pot să mă însor cu ea şi azi. Pentru că atunci când ai parale, e destul să vrei ceva, Aleksei Fiodorovici, şi toate ţi se împlinesc după pofta inimii. Tocmai de asta se teme şi Ivan şi nu mă scapă din ochi: să nu mă căsătoresc; de aceea se tot ţine de capul lui Mitka şi-i dă ghes să se însoare cu Gruşka, vrea să mă descotorosească de ea (ce-şi închipuie el, că dacă n-o iau de nevastă, am să-i las lui bănişorii?!). Pe de altă parte, dacă Mitka se însoară cu Gruşka, Ivan rămâne cu logodnica cea bogată, şi-a făcut el bine socoteala! Mare pramatie mai e şi Ivan ăsta al tău!

— Ce nervos mai eşti! încă te mai frământă cele întâmplate ieri, mai bine te-ai duce să te culci, îl sfătui Alioşa.

— Uite, vezi, orice mi-ai spune tu, reflectă bătrânul ca şi cum abia atunci ideea asta i-ar fi răsărit în minte, nu pot să mă supăr pe