— Nu eşti hain, viaţa te-a înrăit, zâmbi Alioşa.

— Ascultă, am vrut să-l bag în puşcărie pe banditul ăla de Mitka, şi nici acum nu ştiu încă ce am să fac până la urmă. Probabil că aşa o fi moda în ziua de azi, să-ţi nesocoteşti părinţii sub cuvânt că-i prejudecată; dar, după câte ştiu, nici chiar în momentul de faţă legea nu îngăduie copilului să-şi cotonogească tatăl care l-a crescut, să-l tăvălească pe jos şi să-l calce în picioare, umplându-i obrazul de sânge, şi asta unde: chiar în casă la el! şi, pe deasupra, să se mai şi laude, cu martori de faţă, că lasă, c-o să vină şi-o să-i facă de petrecanie! Dacă vreau, să vezi cum ţi-l strâng cu uşa şi-l bag la răcoare pentru toată tevatura de ieri!

— Vasăzică, nu mai faci plângere împotriva lui?

— M-a convins Ivan să nu mai fac. Puţin îmi pasă, în definitiv, de părerea lui, dar vezi că e ceva la mijloc...

Bătrânul se aplecă spre Alioşa şi continuă în şoaptă, ca şi când i-ar fi destăinuit un secret: Dacă-l bag la răcoare, tâlharul, când o afla ea că eu i-am făcut bucata, o să alerge în braţele lui. Pe când dac-o să audă că m-a snopit în bătaie, om bătrân şi nevolnic, s-ar putea să-i întoarcă spatele şi să vină la mine să mă vadă... Nu ştiu cum o fi plămădit-o Cel-de-Sus, că toate le face anapoda!... O cunosc până în adâncul sufletului! Nu vrei un coniac? Bea şi o cafeluţă rece, îţi torn şi o picătură de coniac înăuntru, ca să-i dea gust, numai un fund de păhărel, băieţaş!

— Nu, mulţumesc, nu vreau. Dacă-mi dai voie, uite, am să iau pâinişoara asta cu mine, zise Alioşa, luând de pe masă o franzeluţă de trei copeici şi punând-o în buzunar. Ştii, n-ar trebui să bei nici dumneata coniac, adăugă el, cercetând îngrijorat faţa bătrânului.

— Ai dreptate, coniacul nu te linişteşte deloc, dimpotrivă, te întărită şi mai tare. Dar nu beau decât un păhărel... Din dulăpior...

Fiodor Pavlovici descuie „dulăpiorul”, îşi turnă coniac şi, după ce bău, încuie la loc şi puse cheia în buzunar.

— Ajunge, lasă, că n-o să crap dintr-un păhărel.

— Te-ai îmbunat acum, zâmbi Alioşa.

— Hm! Pe tine te iubesc şi fără coniac; când am de-a face însă cu ticăloşii, sunt tot aşa de ticălos ca şi ei. Vanka nu vrea să plece la Cermaşnea – şi de ce, mă rog? Sigur, dumnealui trebuie să fie tot timpul cu ochii în patru, să vadă câte parale-i dau Gruşenkăi când o veni la mine. Nişte nemernici cu toţii! Nici nu vreau să mai ştiu de Ivan. Cum dracu' a ieşit aşa? N-are nimic din sufletul nostru. Ce-şi închipuie dumnealui, c-o să-i las ceva?! Nici măcar testament n-am să fac, uite aşa, ca să ştii! Iar pe Mitka am să-l strivesc ca pe un gândac. Noaptea, când se întâmplă să calc pe câte un gândac negru, numai ce-l aud pocnind – trosc! – sub papuc. Uite-aşa o să facă: trosc! şi Mitka al tău. Da, da, al tău, fiindcă tu îl iubeşti. Ca să vezi, deşi ştiu că ţii la el, uite, nu mi-e frică. Dar dacă în locul tău ar fi Ivan, aş tremura de frică, îţi spun drept, aş fi stat cu frica-n sân, ştiind că el îl iubeşte. Numai că Ivan nu iubeşte pe nimeni. Ivan nu-i de-al nostru, oameni ca el, băieţică, nu-s din aceeaşi plămadă cu noi, nimic nu se alege de ei, decât praful şi pulberea... Să adie numai puţin vântul, şi praful se împrăştie pe loc... Când ţi-am spus aseară să treci azi pe aici, îmi venise o idee năstruşnică, voiam adică să aflu prin tine ceva în legătură cu Mitka. Dacă i-aş da, de pildă, o mie sau două de ruble, s-ar învoi oare, aşa calic şi lichea cum este, să se cărăbănească de aici, să plece undeva pentru câţiva ani, să zicem aşa, vreo cinci sau şi mai bine treizeci şi cinci de ani? Să plece însă fără Gruşenka, să renunţe la ea, ce crezi, ar vrea?...

— Ştiu şi eu... am... am să-l întreb, bâigui Alioşa. Pentru trei mii de ruble, poate că...

— Cotul! Nu mai e nevoie să-l întrebi acum! Nu trebuie! M-am răzgândit. Aseară mi-a intrat prostia asta în cap. Nu-i dau nimic, nici o leţcaie, sunt banii mei şi-i ţin pentru mine! strigă bătrânul agitat. Am să-l strivesc ca pe un gândac, dar de dat nu-i dau nici o para chioară! Să nu-i spui nimic, să nu-şi facă degeaba iluzii. De altfel, nici tu n-ai ce căuta la mine, hai, cară-te! Stai, stai, logodnica aia, Katerina Ivanovna, pe care o tot ascunde de mine cu atâta grijă, se mărită cu el ori nu? Mi se pare că aseară ai fost pe la dânsa...

— Nu vrea să renunţe la el pentru nimic în lume.

— Uite pentru cine-şi pierd capul domnişoarele astea cu nasul de ceară: pentru tot felul de secături, de beţivi şi lichele! Acum, între noi fie vorba, băieţică, parcă ţi-e şi scârba când le vezi aşa serbede la faţă, ce, se compară cu... Ehei! să fi avut acum anii lui şi să fi arătat cum arătam altădată (pentru că să ştii, măi copile, că eram mult mai chipeş decât el la douăzeci şi opt de ani!), mi-ar fi căzut toate în braţe, aşa cum îi pică lui! Mare canalie! Dar pe Gruşenka tot n-are s-o aibă, nu, nu, n-are s-o aibă... îl fac zob! îşi ieşise din sărite. Hai, pleacă, n-ai ce căuta la mine azi! se răsti el.

Alioşa se apropie să-şi ia rămas-bun de la taică-său şi se pomeni deodată sărutându-l pe umăr.

— Ce te-a apucat? se miră Fiodor Pavlovici. Ne mai vedem noi. Sau poate crezi că n-o să ne mai vedem niciodată?

— Ba nu, te-am sărutat numai aşa, fără să-mi dau seama.

— Bine, şi eu... Şi eu... îngăimă bătrânul, privindu-l ţintă. Şi cum Alioşa