tocmai dădea să plece, îl strigă din urmă: Ascultă, băieţaş... mai vino pe aici, vino cât de curând, la ciorbă de peşte, am să-ţi fac o ciorbă grozavă, nu ca asta de azi, să vii neapărat! Chiar mâine, auzi? Ne vedem mâine, da?

După ce Alioşa trecu pragul, Fiodor Pavlovici se apropie de dulăpior şi mai dădu pe gât o jumătate de păhărel de coniac.

— Şi cu asta, basta! bombăni el. Încuie apoi dulăpiorul, puse cheiţa în buzunar şi se duse la el în iatac, unde se trânti istovit pe pat. O clipă mai târziu dormea dus.

 

 

III - CÂND ÎŢI PUI MINTEA CU ŞCOLARII

 

„Slavă ţie, Doamne, că nu m-a întrebat nimic de Gruşenka! se gândi Alioşa în momentul când părăsea casa părintească spre a se duce la doamna Hohlakova. Altfel, aş fi fost silit să-i povestesc cum ne-am întâlnit ieri.” Îndurerat, Alioşa simţea că peste noapte adversarii prinseseră puteri noi şi că o dată cu venirea zilei inimile lor se împietriseră şi mai mult. „Tata e supărat şi nervos, i-a intrat ceva în cap şi nu-l mai scoţi dintr-ale lui, dar ce o fi cu Dmitri? şi el probabil s-a înverşunat peste noapte, şi clocoteşte acum furios, şi el cu siguranţă a pus la cale ceva... Of, trebuie neapărat să-l găsesc, trebuie să mă văd cu el chiar azi...”

Nu avu însă răgaz să-şi depene mai departe firul gândurilor: pe drum îl aştepta o întâmplare care, deşi în aparenţă era cu totul neînsemnată, îl tulbură până în adâncul sufletului. Abia apucase să traverseze piaţa şi, cotind pe o ulicioară ca să iasă în strada Mihailovskaia, paralelă cu Strada Mare, de care este despărţită numai printr-un şanţ (trebuie să ştiţi că oraşul nostru este străbătut de la un cap la altul de o mulţime de şanţuri şi şănţuleţe!), în dreptul podeţului, Alioşa zări un grup de copii între nouă şi doisprezece ani. Veneau de la şcoală, cu ghiozdanele în spinare, sau cu câte o taşcă de piele pe şold, şi se pregăteau să se despartă, împrăştiindu-se pe la casele lor; unii erau îmbrăcaţi cu câte o hăinuţă scurtă, alţii cu paltonaşe, iar câţiva dintre ei purtau nişte cizmuliţe înalte, cu carâmbul încreţit, pentru care au o deosebită slăbiciune odraslele răsfăţate ale unor părinţi cu dare de mână. Strânşi laolaltă, băieţii discutau cu aprindere, sfătuindu-se pesemne între ei. Alioşa nu putea să treacă nepăsător pe lângă un copil, şi asta încă de pe vremea când stătea la Moscova; îi erau mai cu seamă dragi prichindeii de trei-patru anişori, dar îi privea cu toată simpatia şi pe copiii de şcoală, de unsprezece-doisprezece ani. De aceea, cu toate că era frământat de atâtea griji, simţi că i-ar face plăcere să se apropie de grupul de băieţi şi să intre în vorbă cu ei. În timp ce se îndrepta spre ei, privind obrăjorii rumeni şi chipurile lor însufleţite, observă că fiecare ţinea în mână câte o piatră, unii chiar câte două. Peste şanţ, la vreo treizeci de paşi de ceata lor, lângă gard, se afla încă un puşti, tot băiat de şcoală şi el, judecând după taşca de pe şold; nu părea să aibă mai mult de zece ani, era palid la faţă, cu o figură bolnăvicioasă şi cu nişte ochişori negri care ardeau ca doi tăciuni aprinşi. Puştiul era numai ochi, pândind fiece mişcare din grupul celor şase elevi, probabil colegii lui de clasă, cu care plecase odată de la şcoală puţin mai înainte, dar de care părea să-l despartă o neîmpăcată duşmănie. Alioşa se apropie de băieţi şi, uitându-se la un ştrengar cu părul bălai, numai cârlionţi, îmbrăcat cu o hăinuţă neagră, spuse:

— Pe vremea când mergeam şi eu la şcoală, aşa ca matale, purtam taşca pe partea stângă, ca să-mi fie mai la îndemână, ştii, când aveam nevoie de ceva, puteam umbla mai uşor înăuntru cu mâna dreaptă; matale văd c-o porţi pe dreapta. Nu te incomodează?

Alioşa începuse vorba de la un amănunt de ordin practic, fără să fi avut câtuşi de puţin intenţia să recurgă la un subterfugiu. Un adult nu poate să procedeze decât aşa ca să poată câştiga încrederea unui copil, şi cu atât mai mult a unei cete întregi de ştrengari. Discuţia trebuie neapărat angajată pe un teren practic şi cu toată seriozitatea, ca de la om la om. Era un lucru de care Alioşa îşi dădea seama instinctiv.

— E stângaci, se grăbi să-i răspundă în locul lui un alt băieţaş de vreo unsprezece ani, un puştan dezgheţat, cu o figură sănătoasă. Ceilalţi îşi aţintiră cu toţii privirile asupra lui Alioşa.

— Şi pietrele tot cu stânga le aruncă, adăugă un alt şcolar, în aceeaşi clipă, o piatră zbură în direcţia grupului şi-l atinse în treacăt pe băiatul stângaci fără să-l nimerească, deşi fusese azvârlită năprasnic şi cu iscusinţă. O aruncase puştiul de peste şanţ.

— Pe el, copii! Nu te lăsa, Smurov! strigară cu toţii într-un glas.

Smurov (stângaciul) însă nu aşteptă să fie îmboldit a doua oară şi căută să-şi plătească poliţa pe loc, făcând să zboare asupra adversarului său un proiectil care căzu pe jos, fără să-şi atingă ţinta. Băieţaşul de peste şanţ ripostă la rândul său, luând iarăşi la ochi grupul de copii; de astă dată însă nimeri în Alioşa, lovindu-l destul de tare la umăr. Puştiul avusese grijă să se aprovizioneze cu muniţie din vreme. Se vedea de la treizeci de paşi după buzunarele paltonaşului doldora de pietre.

— A făcut-o dinadins! Pe dumneata te-a ochit! Dumneata eşti Karamazov, nu-i aşa? strigară băieţii, care mai de care, râzând. Haideţi, toţi odată! Arde-i!

Şase pietre ţâşniră în acelaşi timp din mijlocul cetei de copii. Una dintre ele îl izbi în cap pe adversar, care căzu întins la pământ, ca numaidecât după aceea să sară iarăşi în picioare şi să răspundă cu îndârjire la atac, aruncând mereu cu pietre asupra grupului. Proiectilele curgeau cu nemiluita şi dintr-o parte, şi din cealaltă; toţi băieţii ţineau muniţiile pregătite în buzunare.

— Ce faceţi? Nu vi-e ruşine? şase contra unul!? Ce, vreţi să-l ucideţi? strigă Alioşa, înfruntând bombardamentul ca să-l ocrotească cu trupul