— El a început mai întâi! protestă îndârjit, cu glăsciorul lui subţirel de copil, un pici cu hăinuţă neagră, ai cărui ochişori mânioşi scăpărau scântei. E un nemernic! Adineauri l-a lovit cu briceagul pe Krasotkin de l-a umplut de sânge. Krasotkin n-a vrut să-l pârască, dar să ştiţi c-ar merita să-l zvântăm în bătăi...

— Dar de ce? Probabil că tot voi l-aţi întărâtat...

— Uite că iar v-a aruncat o piatră în spate! Vă cunoaşte, strigară ştrengarii. Acum vă ocheşte pe dumneavoastră, nu pe noi. Pe el, băieţi, hai, toţi o dată, dă-i la moacă, Smurov!

Proiectilele se încrucişară iarăşi prin aer şi bătălia reîncepu cu mai multă înverşunare. O piatră îl nimeri pe băieţelul de peste şanţ drept în piept; copilul scoase un ţipăt şi, izbucnind în plâns, o luă la goană în sus, spre Mihailovskaia, urmărit de strigătele celor din grup: „Aha! te-ai speriat, ai dat bir cu fugiţii, şomoiog de cîlţi!”

— Nici nu ştiţi, Karamazov, de ce e-n stare scârba asta, ar trebui să-l facem harcea-parcea, şi încă ar fi prea puţin! stărui pricinaşul cu hăinuţă neagră şi ochişorii învăpăiaţi de mânie, care părea să fie mai mare decât ceilalţi.

— Dar de ce? îi place să pârască? întrebă Alioşa. Ştrengarii se uitară unul la altul zâmbind.

— Mergeţi spre Mihailovskaia? continuă acelaşi băiat. Duceţi-vă după el... Vedeţi, s-a oprit, vă aşteaptă, se uită la dumneavoastră. ,

— Da, da, se uita, se uită! întăriră copiii.

— Duceţi-vă şi întrebaţi-l dacă n-ar vrea un şomoiog de câlţi, unul bine scărmănat! Auziţi: aşa să-l întrebaţi, cum v-am spus eu.

Puştimea se porni pe râs. Alioşa se uită la copii, care îşi aţintiră, la rândul lor, privirile spre el.

— Nu vă duceţi, să nu vă lovească, îi atrase atenţia Smurov.

— N-am să-i pomenesc nimic despre şomoiogul de câlţi, probabil că-i o poreclă cu care-l necăjiţi, am să încerc numai să aflu de ce sunteţi aşa porniţi împotriva lui...

— Da, da, încercaţi, îi răspunseră în bătaie de joc copiii. Alioşa trecu podeţul şi începu să urce la deal, pe lângă uluci, spre micul dizgraţiat.

— Luaţi seama! îi strigară din urmă băieţii. Ăsta nu ştie de frică, să nu vă lovească cu briceagul pe la spate... cum l-a lovit pe Krasotkin...

Piciul îl aştepta fără să se clintească din loc. Apropiindu-se de el, Alioşa îşi dădu seama că avea de-a face cu un copil de vreo nouă ani, mărunţel şi plăpând, cu o mutrişoară prelungă şi slăbuţă şi cu o pereche de ochi negri, mari, care-l priveau cu ură. Băieţaşul era îmbrăcat cu un paltonaş vechi, jerpelit, care-i rămăsese atât de mic, încât arăta ca vai de el. Mânecile, prea scurte, îi scoteau la iveală braţele goale. Pe genunchiul drept al pantalonului se lăfăia un petic cât toate zilele , iar în vârful cizmuliţei de pe acelaşi picior, în dreptul degetului gros, se vedea o gaură mare, înnegrită cu cerneală. Buzunarele paltonaşului erau umflate de pietre. Alioşa se opri la doi paşi, măsurându-l din ochi mirat. Văzând că nu avea de gând să-l bată, puştiul se linişti şi-i spuse:

— Eu sunt singur, şi ei – şase... Dar lasă, că le vin eu de hac! şi-l fulgeră cu privirea.

— Mi se pare că te-a lovit rău o piatră, remarcă Alioşa.

— Dar şi eu l-am pocnit bine în cap pe Smurov! se lăudă prichindelul.

— Ziceau că ştii cine sunt şi că dinadins ai dat cu piatra în mine. Ce ţi-am făcut? întrebă Alioşa.

Copilul se uită la el încruntat.

— Eu nu ştiu cine eşti. Matale mă cunoşti? îl descusu Alioşa.

— Nu te lega de mine! strigă întărâtat copilul, fără să se urnească totuşi din loc, ca şi cum ar fi aşteptat ceva, străfulgerându-l din nou cu o privire încărcată de ură.

— Bine, mă duc, zise Alioşa. Dar să ştii că nici prin gând nu mi-a trecut să râd de tine. Ştiu cum îţi spun băieţii ca să te necăjească, dar nu vreau să repet, rămâi cu bine!

— Călugăr puturos cu anteriu jegos! strigă după el puştiul, urmărindu-l cu aceeaşi privire aprigă şi provocatoare, şi se aşeză în poziţie de atac, fiind sigur că de astă data Alioşa o să tabere asupra lui să-l ia la bătaie, dar tânărul se mulţumi să întoarcă o clipă capul, aruncându-i o privire, şi-şi văzu mai departe de drum. Nu apucă să facă însă nici trei paşi, şi cea mai mare dintre pietrele care umpleau buzunarele copilului îl izbi între umeri.

— Cum aşa, mă loveşti pe furiş? Vasăzică, aveau dreptate băieţii când mi-au spus că ai obiceiul să ataci pe la spate!? exclamă Alioşa întorcându-se.

Dar ştrengarul – din ce în ce mai întărâtat parcă – dădu iarăşi în el cu o piatră, de astă dată ţintindu-l drept în faţă. Alioşa abia apucă să ridice braţul ca să se apere şi proiectilul îl izbi cu putere în cot.

— Nu ţi-e ruşine? Ce ţi-am făcut? strigă el.

Convins că de rândul acesta n-o să mai scape de bătaia aşteptată, puştiul tăcea înfruntându-l; când văzu totuşi că nici de astă dată nu izbutise sâ-l scoată din sărite, se burzului mânios ca un pui de fiară. ţâşni deodată brusc din loc şi, înainte ca Alioşa să poată face o mişcare, dădu buzna peste el, îşi aplecă brusc capul, îi apucă mâna dreaptă şi-l muşcă năprasnic de degetul mijlociu. Îşi înfipse dinţii cu sete şi timp de zece secunde nu-şi descleştă gura. Alioşa scăpă un ţipăt de durere şi încercă să-şi tragă degetul. Copilul îi dădu, în sfârşit, drumul şi se trase numaidecât îndărăt, căutând să păstreze între ei aceeaşi distanţă. Îşi înfipsese dinţii lângă unghie, aproape până la os, atât de adânc, încât începu să mustească sângele. Alioşa scoase din buzunar o batistă şi-şi înfăşură strâns mâna rănită. Operaţia aceasta dură aproape un minut, timp în care băieţaşul rămase pe loc, în aşteptare. În cele din urmă, Alioşa îşi ridică spre el ochii senini.

— Aşa, zise el. Vezi ce rău m-ai muşcat? Eşti mulţumit, da? şi acu' vrei să-mi spui ce ţi-am făcut?

Piciul se uita la el mirat.

— Nu ştiu