cine eşti, te văd acum pentru întâia oară, urmă tot atât de calm Alioşa, dar nu se poate să nu-ţi fi făcut nimic, altminteri nu m-ai fi urgisit aşa, de pomană... Hai, spune-mi, ce ţi-am făcut, cu ce ţi-am greşit?

În loc să-i răspundă, puştiul izbucni în plâns şi o rupse la fugă pe stradă. Alioşa porni după el agale, şi multă vreme încă îl văzu alergând din ce în ce mai departe, fără să-şi încetinească pasul şi fără să întoarcă o singură dată capul, plângând mereu amarnic. Şi-n sinea lui îşi propuse să-l caute neapărat, cum va avea un pic de răgaz, şi să lămurească misterul acesta, care-l tulburase peste măsură. Deocamdată însă nu avea timp de pierdut.

 

 

IV - ACASĂ LA DOAMNA HOHLAKOVA

 

După câteva minute, Alioşa ajunse la locuinţa doamnei Hohlakova, o casă boierească, frumoasă, de piatră, cu etaj, una dintre cele mai arătoase de la noi din târg. Cu toate că prefera să stea mai mult la conac, la o moşie a ei din altă gubernie, sau în casa de la Moscova, doamna Hohlakova mai poseda totuşi şi la noi în oraş o proprietate moştenită din moşi-strămoşi. După cum, tot aşa, dintre cele trei moşii ce alcătuiau averea sa, cea mai întinsă se află tot aici, în judeţ; până în momentul de faţă însă, foarte rar se învrednicise să se abată prin gubernia noastră. Stăpâna casei se grăbi să-l întâmpine, în antreu.

— Ai primit scrisoarea prin care îţi anunţam minunea cea nouă? Îl întrebă precipitat doamna, care părea că nu-şi mai găseşte locul.

— Da.

— Ai arătat-o la toţi – nu-i aşa? – ca să afle toată lumea. Biata bătrână s-a pomenit cu fecioru-său acasă! El i l-a redat!

— Ştiţi că-i pe moarte?

— Da, ştiu, am auzit. O! Nici nu-ţi închipui cât doream să stau cu cineva de vorbă. Cu dumneata sau cu oricine. Ba nu, cu dumneata, fireşte, numai cu dumneata! Ce păcat că n-am mai apucat să-l văd o dată! Tot oraşul e în fierbere, toată lumea aşteaptă. Dar ştii că... e şi Katerina Ivanovna aici?

— Ah, ce bine îmi pare c-am s-o văd! se bucură Alioşa. Mă rugase ieri să trec neapărat azi pe la dânsa.

— Ştiu, ştiu tot! Am aflat, mi-a povestit chiar dânsa tot, din fir-a-păr, ce s-a întâmplat ieri... toată scena oribilă cu fiinţa aceea. Cest tragique!{44} Să fi fost în locul ei... nu ştiu, zău, ce aş fi făcut dacă eram în situaţia ei! Dar şi frăţiorul matale, Dmitri Fiodorovici, ce om, sfinte Dumnezeule! Aleksei Fiodorovici, sunt atât de emoţionată, că nu îmi dau seama ce spun, dar închipuie-ţi că în momentul ăsta, da, chiar acum, stă de vorbă cu fratele dumitale, adică nu cu cel odios, de ieri, nu, Doamne fereşte, ci cu celălalt, cu Ivan Fiodorovici. Au o discuţie serioasă, serioasă de tot... Ce o fi între ei acum, te cutremuri numai când te gândeşti! Este într-adevăr ceva cumplit! Asta-i curată isterie, zău, o poveste de groază, nici nu-ţi vine să crezi că poate să existe pe lume aşa ceva! Singuri îşi sapă groapa, singuri se nenorocesc, Dumnezeu ştie de ce, şi, cu toate că-şi dau foarte bine seama că se nenorocesc, par încântaţi! Abia te aşteptam să vii! Te aşteptam cu sufletul la gură! Nu mai pot să suport grozăvia asta! Îţi spun, tot, tot, imediat, dar stai, că voiam să te întreb un lucru şi mai important, vai, Doamne! era să uit tocmai ce era mai important! Nu ştiu ce-i cu Lise, de ce are o criză de nervi... Spune-mi ce crezi dumneata? Cum a auzit c-ai sosit, a apucat-o isteria!

— Maman, mi se pare că dumneata ai acum o criza, nu eu! ciripi Lise din odaia de alături. Uşa rămăsese puţin întredeschisă, iar glăsciorul era uşor alterat, ca atunci când cineva abia se ţine să nu pufnească în râs. Alioşa băgase de seamă imediat că uşa nu era bine închisă şi se gândea că probabil în momentul acela fata se uita la el din jilţ, numai că el nu putea să vadă dacă într-adevăr îl privea.

— Nici n-ar fi de mirare, Lise, nici n-ar fi de mirare... eşti atât de capricioasă, încât mare minune dacă n-o să am un atac de nervi. E tare bolnavă, Aleksei Fiodorovici, toată noaptea i-a fost rău, a avut temperatură, a gemut! A fost un chin până dimineaţa, şi a venit, în sfârşit, Herzenstube. Doctorul spune câ nici el nu mai înţelege nimic şi că trebuie să avem răbdare. Ăsta-i Herzenstube, ce poţi să-i faci, de câte ori îl chemăm, spune că nu pricepe nimic! Cum a aflat c-ai sosit, Lise a scos un ţipăt, a început să tremure toată şi a poruncit s-o aducem, aici, în odăiţa ei de altădată...

— Da' de unde, mamă, habar n-aveam c-a venit, să nu-ţi închipui că din pricina lui am cerut să mă aduceţi aici...

— Nu-i adevărat, Lise, Iulia a avut grijă să-ţi raporteze îndată ce l-a văzut pe Aleksei Fiodorovici venind încoace. N-ai pus-o tu să stea la pândă?

— Mămică scumpă, zău, n-are nici un haz ce spui matale! şi dacă vrei să-ţi îndrepţi greşeala, spunând un lucru foarte, foarte inteligent, comunică-i atunci, rogu-te, din partea mea stimatului domn Aleksei Fiodorovici, care a intrat adineauri în casă, că dacă a mai avut obrazul să vină azi pe la noi, după tot ce a fost ieri, şi când ştie că toată lumea râde de el, înseamnă că n-are într-adevăr nici o licărire de spirit.

— Lise, prea te întreci cu gluma! Până la urmă, am să mă văd silită să iau măsuri drastice, să ştii! Cine râde de dânsul? Eu sunt fericită c-a venit, aveam nevoie să-l văd, nevoie urgenta. Vai, Aleksei Fiodorovici, nu poţi să-ţi închipui ce-i pe sufletul meu!

— Dar ce ai, mămică scumpă, spune-mi ce ai?

— Ce am? Ah, capriciile astea ale tale, Lise, firea ta schimbătoare, boala, noaptea asta îngrozitoare cu temperatură şi eternul Herzenstube, care mă scoate din sărite, da, da mai ales el, iarăşi şi iarăşi el! şi atâtea, şi atâtea altele... Şi, în sfârşit, minunea