asta! Am fost ca năucă, nu ştii cât m-a zguduit, dragul meu Aleksei Fiodorovici! şi pe urmă dincolo, în salon, toată tragedia asta pe care nu mai pot s-o suport, zău! Îţi spun cinstit, pur şi simplu nu mai pot! În definitiv, poate că nu-i decât o comedie, şi nu o tragedie. Ce crezi, stareţul Zosima o mai duce până mâine? O, Doamne! Nu ştiu ce se întâmplă cu mine, închid uneori ochii, şi mi se pare că totul este absurd, absurd...

— V-aş ruga, dacă nu vă supăraţi, îi tăie vorba deodată Alioşa, să-mi daţi ceva, o bucată de pânză curată să mă leg la deget. M-am rănit, şi acum mă doare din ce în ce mai rău.

Alioşa îşi descoperi degetul vătămat. Batista era plină de sânge. Doamna Hohlakova trase un ţipăt şi se grăbi să închidă ochii.

— Doamne-Dumnezeule, ce rană îngrozitoare!

Cum zări însă muşcătura de la degetul lui Alioşa, Lise dădu brusc uşa de perete.

— Vino, vino înăuntru, îi porunci ea insistent, pe un ton care nu mai îngăduia nici o împotrivire, să lăsăm prostiile! Doamne, cum ai putut să stai atâta timp fără să spui nimic? Putea să-şi piardă tot sângele, mamă! Unde te-ai rănit? Cum? Înainte de toate, aduceţi apă, apă! Rana trebuie spălată, să ţii adică degetul în apă rece, ca să treacă durerea, şi să-l laşi aşa mult, mult... Iute, iute, mamă, adu-mi un vas cu apă. Mai repede, rosti ea surescitată. Era pur şi simplu înspăimântată: rana lui Alioşa o făcuse să se piardă cu firea.

— Poate c-ar trebui să trimitem după Herzenstube? întrebă doamna Hohlakova.

— Mamă, ai să mă omori! Ce crezi c-o să facă Herzenstube al dumitale? O să vină şi o să spună iarăşi că nu pricepe nimic! Apă, apă! Mamă, pentru Dumnezeu, du-te matale şi spune-i Iuliei să se grăbească. Şi fata asta, tocmai când ai mai multă nevoie de ea, cine ştie pe unde cască gura, niciodată nu e în stare să fie ceva mai sprintenă! Mai iute, mamă, mai iute, altfel, simt că mor...

— Dar nu e decât un fleac! exclamă Alioşa, speriat de panica lor.

Iulia sosi într-un suflet, aducând un vas cu apă. Alioşa îşi muie degetul în lighean.

— Mamă, pentru Dumnezeu, adu nişte scamă, te rog, nişte scamă şi apa aceea tare pentru tăieturi, am uitat cum îi zice, aceea aşa, tulbure! Avem, avem... Mamă, ştii unde-i flaconul, la matale în iatac, în dulăpior, în dreapta, e un flacon mare, şi tot acolo-i şi scama...

— ţi-aduc imediat tot ce vrei, Lise, numai nu striga aşa şi nu te alarma. Vezi cât de stoic suportă durerea Aleksei Fiodorovici. Unde te-ai putut răni în halul ăsta?

Doamna Hohlakova ieşi valvârtej pe uşă. Lise tocmai asta şi aştepta.

— Întâi şi-întâi, să-mi răspunzi la ce te întreb, îl luă ea în primire. Unde ai fost în stare să-ţi faci o asemenea rană? Pe urmă mai avem şi altceva de vorbit. Ei?

Simţind cât era de preţios pentru ea răgazul acesta, deoarece maică-sa se putea întoarce din moment în moment, Alioşa îi povesti în câteva cuvinte, lăsând deoparte detaliile, dar destul de limpede şi de precis, ciudata lui păţanie cu şcolarii. După ce-l ascultă până la capăt, Lise ridică braţele spre cer.

— Ei, spune-mi şi mie dacă se poate ca un om ca dumneata, şi încă îmbrăcat aşa cum eşti, să-şi pună mintea cu nişte puşti!? izbucni ea mânioasă, ca şi cum ar fi avut cine ştie ce drepturi asupra lui. Înseamnă că şi dumneata eşti un copil ca şi ei, şi încă unul mic de tot, cel mai mic dintre toţi! Dar trebuie neapărat să afli ce-i cu băieţaşul acela răutăcios şi să-mi povesteşti tot; am impresia că aici se ascunde un secret. Şi acum să trecem la altele; mai întâi însă aş vrea să ştiu ceva; Aleksei Fiodorovici, poţi dumneata, cu toate durerile pe care le simţi în momentul ăsta, să vorbeşti despre nişte lucruri fără importanţă, dar să vorbeşti ca un om cu capul pe umeri?

— Bineînţeles, de altfel, nici nu mă mai doare.

— Asta pentru ca ţii degetul în apă. Trebuie s-o schimbăm imediat, pentru că se încălzeşte foarte repede. Iulia, adu imediat o bucată de gheaţă din beci şi un alt vas cu apă. Ei, şi acum, fiindcă a plecat, să vorbim serios: Aleksei Fiodorovici, dragul meu, fii bun, te rog, şi dă-mi înapoi scrisoarea pe care ţi-am trimis-o ieri, dă-mi-o chiar acum, fiindcă mămica se poate întoarce în orice clipă, şi n-aş vrea...

— N-o am la mine.

— Ba nu-i adevărat, o ai la dumneata. Eram sigură c-o să-mi răspunzi aşa. E aici în buzunarul ăsta. Nici nu ştii cât am regretat toată noaptea gluma asta stupidă. Dă-mi-o imediat, zău, dă-mi-o!

— Am lăsat-o la mănăstire.

— Cred că nu mă mai poţi socoti o copilă, o fetiţă mică, mică de tot, după o farsă idioată ca asta cu scrisoarea, nu-i aşa? Te rog să mă ierţi pentru asemenea nerozie; oricum ar fi însă, scrisoarea trebuie să mi-o aduci înapoi; dacă e adevărat că n-o ai acum la dumneata, să mi-o aduci chiar azi, neapărat!

— Astăzi în nici un caz n-am să pot, pentru că mă întorc la mănăstire, şi după aceea vreo două, trei sau poate chiar patru zile n-am să mai vin pe la dumneavoastră: ştii că părintele Zosima...

— Patru zile! Ei, asta-i bună! Ascultă, ai râs mult de mine?

— Defel.

— De ce?

— Pentru că am crezut tot ce mi-ai scris.

— Mă jigneşti!

— Câtuşi de puţin. Când am citit scrisoarea, m-am gândit că toate au să se întâmple exact aşa cum ai spus, fiindcă a doua zi chiar, după ce părintele Zosima o să închidă ochii, trebuie să părăsesc mănăstirea. Pe urmă vreau să-mi termin şcoala, să-mi dau toate examenele, iar când vom împlini amândoi vârsta cerută de lege, ne vom căsători. Am să te iubesc. N-am avut încă răgazul să cuget mai bine la toate astea, dar sunt convins că n-aş putea găsi nicăieri o soţie mai buna ca dumneata, şi stareţul mi-a spus să mă însor neapărat...

— Dar ce sunt eu decât o biată infirmă,