bebeluşul din cărucior şi constată că şi pruncul se uită ţintă la el. Are nişte ochi albaştri uriaşi, obrajii dolofani şi e complet chel. Continuând să se uite la Edward, bebeluşul îşi vâră mai toată mânuţa în gură şi scoate un soi de şuierat. Apoi îşi trage afară degetele şi zâmbeşte larg.

— Ce dulce eşti, zice Shay cu voce politicoasă.

Femeia termină de plătit, îndeasă pachetul cu scutece sub cărucior şi îl împinge pe bebeluş departe de ei, pe uşa care scoate un clinchet când se deschide.

— Poate că o să închid pentru câteva minute, ca să putem discuta fără să vină jumătate din cartier peste noi, zice Mahira. E o băgăreaţă care vine în fiecare după-amiază, la aceeaşi oră, şi cumpără un pachet de gumă de mestecat; cred că mă pârăşte unchiului. Ar fi bine s-o evităm.

Întoarce cartonaşul de pe uşă de la DESCHIS la ÎNCHIS şi trage două zăvoare mari.

— Ai împlinit cincisprezece ani? zice.

Edward studiază lacătele. Şi-ar dori ca uşa să fie deschisă în continuare. I-ar plăcea ca fuga să fie o posibilitate la îndemână, şi nu o încercare stângace. Dă din cap aprobator.

— Tu aveai cincisprezece ani când te întâlneai cu fratele meu.

Te întâlneai cu fratele meu. Cuvintele rostite sună neverosimil.

Mahira merge la tejghea şi se reazemă de ea.

— Chiar arăţi ca el, zice. Însă vocea îţi este diferită. Şi ochii.

Edward simte o durere care îi străbate tot corpul şi ştie că e în numele lui Jordan. Fratele său ar trebui să fie acum aici. Dacă el ar fi Jordan, s-ar duce la tejghea şi ar îmbrăţişa-o. Ar trebui să facă asta pentru fratele său?

Îi aruncă o privire lui Shay. Shay e autentică. Shay e reală. Stă lângă un raft cu chipsuri de cartofi de diferite arome. Se uită la amândoi cu aceeaşi expresie pe care o are când studiază pentru un test.

— Porţi… A fost haina fratelui tău? zice Mahira.

Edward coboară privirea spre geaca portocalie. Acum i se potriveşte perfect, dar e roasă la coate şi pe la cusături. Lacey tot ameninţă că-i cumpără alta.

— Da, zice. Am toate hainele lui.

— Desigur. Are sens.

Vocea îi e calmă, însă ochii i se schimbă, strălucesc.

Edward ar vrea să facă din asta o conversaţie normală, între oameni normali. Cu toate că ştie că nu-i cu putinţă.

— Spuneai în scrisoare că ţi-ai luat un an liber?

Mahira încuviinţează din cap.

— Din toamnă o să încep cursurile la Hunter; e la numai câteva străzi distanţă şi e ieftin. Eu am înclinaţie spre ştiinţe, zice. Întotdeauna am avut, şi pentru unchiul meu e important să devin inginer.

Edward nu ştie câtuşi de puţin ce fel de înclinaţii are el. Se simte cuprins de durere şi, cumva, ştie că şi Mahira se simte la fel. Jordan stă între ei, un dor nespus creat de apropierea lor. Nu o stafie, ci un dor. Mie şi lui Mahira ne lipseşte Jordan, îşi zice Edward. Însă ne lipseşte nu spune destul. Numele Jordan nu spune destul.

Jordan, cel care licăreşte între ei, purtând toată pierderea lor, îi spune lui Edward: Nu mai vorbi de cai verzi pe pereţi.

— Cum ai aflat de accident? Unde erai când ai aflat? spune Edward.

A avut grijă să adune aceste informaţii de la oamenii din viaţa sa. Edward le consideră punctele de pe un grafic ce indică localizarea fiecărei persoane într-un singur moment. John a văzut aproape imediat ştirile despre accident, pe Twitter. Era în mijlocul unei lucrări de IT la o firmă de retail, dar când a văzut titlul, şi-a împachetat geanta şi a sunat-o pe Lacey din parcare. Nu era sigur că e acelaşi zbor, şi a stat la telefon cu Lacey până când ea a verificat ultimul e-mail trimis de sora sa, cel cu informaţiile despre planurile de călătorie. Shay citea în pat a treia carte din seria Anne de la Green Gables, de Lucy Maud Montgomery, când a auzit telefonul sunând şi pe mama sa strigând în spaniolă. Ea şi Besa au urmărit filmările accidentului la televizorul din sufragerie, cu sonorul dat tare, ca să poată auzi, peste suspinele lui Besa, ce spune reporterul. Doamna Cox fusese în clădirea de la 92nd Street Y, ascultând o conferinţă despre moştenirea culturală lăsată de doamna Eleanor Roosevelt, când şoferul a bătut-o uşor pe braţ. L-a urmat în hol, şi el i-a arătat ştirile pe telefonul său. Doctorul Mike fusese într-o consultaţie când s-a prăbuşit avionul şi n-a aflat decât mai târziu, când a deschis radioul din maşină.

— Oh, face Mahira şi întoarce capul, se uită spre depozit. Eram pe drum, veneam de la şcoală. Întotdeauna trec pe lângă un mare bar sportiv, la colţul cu 83rd Street. Are televizoare pe toţi pereţii şi, de obicei, arată două sau trei meciuri simultan. Fotbal, fotbal american, hochei pe gheaţă. Dar – şovăie ea – în ziua aceea toate ecranele arătau o parte dintr-un avion zăcând pe un câmp. M-am oprit din cauză că imaginea era neobişnuită, mai ales în acel loc. Am intrat în bar, ceea ce nu mai făcusem niciodată, şi barmanul mi-a spus ce s-a întâmplat.

Tace o secundă, apoi întinde mâinile în faţă, ca şi cum ar urma să primească ceva: nişte monede, un cadou, cuminecătura? Apoi lasă iar mâinile să-i cadă, le aşază pe coapse şi zice:

— Când am ajuns acasă, la magazin, la ştiri spuneau că a supravieţuit un băiat.

Edward asimilează informaţia aceasta.

— Ai crezut că e Jordan.

Ea nu răspunde. O nouă realitate înfloreşte în creierul lui Edward. Jordan e cel care supravieţuieşte şi, în loc să meargă din spital acasă la Lacey şi John, insistă să-şi petreacă perioada de convalescenţă cu Mahira, în apartamentul de deasupra magazinului. Edward şi-l imaginează culcat pe un pat de o persoană, cu unul dintre picioare în ghips. Are chipul schimonosit de durere, dar se uită la Mahira. Trece prin pierdere împreună cu ea şi îşi găseşte în asta alinarea. Când avionul s-a prăbuşit, el n-a pierdut totul.

— Îmi pare