— Droguri?!

— Ce altceva poate fi atât de grav, care să presupună atâtea măsuri de precauţie şi să încapă în serviete diplomat? Fiindcă asta am făcut eu. Am preluat şi am predat peşti împreună cu serviete diplomat.

Raţionament corect, n-avea cum să se gândească la monedă falsă. Trăim într-o epocă în care dacă se întâmplă un matrapazlâc de proporţii, iar miza nu e subliniată cu roşu, te gândeşti automat la stupefiante.

— Cum ai intrat în afacere?

— Condeescu m-a agăţat. Ne ştim din liceu, am fost colegi la Matei Basarab. Într-un fel, am rămas amici, frecventam aceleaşi cercuri, aceleaşi dame... Asta până prin '65, când a cărat-o din ţară. Pe scurt, el mi-a dat banii să montez salonul. Amicalmente, fără obligaţii. După vreun an, mi-a cerut servicii. Nu puteam să refuz deşi îmi era limpede că treaba nu-i cuşer.

— Mama ştie ceva?

Se miră cât îi permit sârmele:

— Celia?! Absolut nimic, pe cuvântul meu! De ce s-o bag şi pe ea în rahat?

— Vreau să te cred... Încă ceva! De ce vor să te lichideze?

— La asta mă gândesc tot timpul! Teoretic, le-a luat căruţa foc şi încearcă să se dea la fund, fără să lase urme. Cu Condeescu însă, mai dau eu ochi! Vorba sicilienilor, vendetişti de profesie, "cine nu moare se mai întâlneşte." După o amiciţie de o viaţă, nu mă aşteptam la o figură atât de nemernică! N-avea grijă însă, îl găsesc eu. Şi în cocoaşe de dromader de s-ar ascunde!

— Hm, nu ţi-aş dori-o prea curând.

Mă scrutează atent:

— Ce vrei să spui?

— L-au isprăvit ieri, la tine în prăvălie.

Sare în capul oaselor, îi sar şi sârmele din nas:

— A murit Condeescu?!

— Lasă-l dracului, mă duc să chem asistenta, spun în panică.

Lansez totuşi încă o întrebare: E opera lui Săraru?

— Doar mâna lui. Există cineva peste, nu ştiu cine.

Mă grăbesc să ies. Glasul lui Toto mă ajunge din urmă:

— Câinele ştie.

Tevatură mare, mama îmi face reproşuri, asistenta scandal. Aştept până-l bagă din nou în priză pe Toto şi e mulţumesc bine. Mama mă însoţeşte, facem paşi prin curtea spitalului. Îi spun că m-a căutat bunica la birou.

— Aha!

— Ce, aha?

— Adică, normal. Telefonează ori ca să dea veşti proaste, ori ca să ceară servicii. Acum, a început sezonul dulceţurilor şi are nevoie de cărăuş. De ce nu apelează la băieţi?

Băieţii sunt fraţii mamei — toţi săriţi din şaizeci de ani — ăia de nu vin la nunţile ei ca să scape de cadou.

— De fapt, pe tine te caută. A încercat la mine, pentru că nu te-a găsit.

— Ţi-a zis ce vrea?

Nu are sens nici s-o indispun, nici s-o sperii, a trecut prin destule.

— Nu. Fleacuri, probabil, cine ştie ce i-o mai fi căşunat.

Clatină din cap, adică ţî-ţî-ţî! Deşi nu se cunosc de la ultimele semănături, încă se mai minunează de calibrul maică-sii:

— Afurisită fiinţă! Eu nu o iubesc, ea mă detestă şi totuşi, simte nevoia să-mi amintească că există. Cum numeşti tu asta? Eu nu găsesc altceva decât sadomasochism. În definitiv, Bucureştiul e îndeajuns de mare ca să ne putem ignora.

— Exact asta nu vrea. Nu suportă. Faptul c-o ignori, că ţi-e absolut indiferentă. Ar exulta să ştie că suferi, sau că măcar reuşeşte să te enerveze. Ideea de cantitate neglijabilă îi dă colici intestinali.

Se apleacă să culeagă un fir de romaniţă care scoate un cap firav în iarba de la marginea aleii.

— Treaba ei. Tu ce i-ai spus?

— Că eşti în voiaj de nuntă la Veneţia.

În ochii de andaluză se aprind o mie de licurici:

— Adevărat?!

Mă îmbrăţişează, am fericit-o nespus! Adoră s-o facă pe aia praf de consternare.

— Bravissimo, Bobiţă! Ai avut o idee extraordinară! Pun cinci kilograme pe mine, doar închipuindu-mi ce consiliu de familie a urmat, dar nu-mi pare rău!... Noi chiar vom pleca în Italia. Am să-i trimit cartoline somptuoase din toate oraşele.

— M-ar fi mirat să procedezi altfel... Am plecat. Uite ce te rog! Când se trezeşte Toto, întreabă-l unde a ascuns ultima servietă diplomat. Ştie el despre ce-i vorba. Te rog să nu uiţi.

Redevine gravă:

— O să aibă neplăceri?

Se referă desigur la autorităţi, la niscai eventuală puşcărie.

— De ai şti, Bobiţă, cât îmi doresc să plecăm în Italia! Cât mai repede! Simt că clachez dacă nu schimb atmosfera, iar el săracul, prin ce-a trecut, la un pas de moarte... Îţi dai seama cât i-ar prii o convalescenţă în Italia!...

Vedeţi de ce-i mama adorabilă? N-o să crească niciodată mare.

***

Când se făcu seară, Dumnezeule?! Sunt ceasurile şapte post meridian. Stăm în birou şi conspirăm. Pe bune, şi pe cafele dure. Colonelul Pascu e cel mai nervos dintre noi, chiar dacă ştie să se stăpânească. Pentru absolut toată lumea, uz intern şi extern, lipseşte din sediu. Se teme de o stopare a anchetei care poate interveni în orice clipă, ori noi vrem să finalizăm dosarul în cursul zilei de azi. Azi sau niciodată.

Intuiesc ce se petrece în sufletul lui Pascu. Se retrage, e ultimul lui caz şi i se pare important pentru zilele care le anvizajează cu undiţa pe malul unei gârle, sau serile cu papuci calzi, viscol şi televizor, să nu-şi spună că a trăit degeaba. Îşi doreşte la definitiva ieşire din scenă, nu un spectacol în beneficiu, ci o VICTORIE!

Babuinu-i nemulţumit! Consideră că greşim aşteptând întâlnirea dintre Helmut şi Săraru, pentru ca numai după aceea să urmărim pista la care ne-ar putea conduce câinele. Argumentează:

— Gândiţi-vă că între timp poate să dispară.

— Dacă se simte filat, dispare oricum şi anulează şi operaţiunea.

— Domnule colonel, sunt convins că Marele Boss va supraveghea personal desfăşurarea acţiunii. Văzându-şi ciracii încolţiţi de poliţie, abandonează şi-o întinde. Nu-l mai prindem în veci, mai ales că nu ştim după cine umblăm.

Mi se pare logic ce susţine Bădoiu, dar Pascu o ţine pe-a lui:

— Mă îndoiesc că Boss-ul va urmări filmul ca martor vizual. Un "troc" ca cel preconizat pentru azi — Nina contra o servietă, presupun — nu se consumă pe Calea Victoriei. Locul stabilit se află într-un spaţiu deschis, izolat, controlabil, unde nu există asistenţă, şi poate permite chiar un schimb de focuri.

— Şi dacă totuşi, Boss-ul