— Mi se pare mai important în clipa asta trocul, flagrantul delict conţinând şi mobilul concret a opt crime, decât identitatea şefului de echipaj. E interesant şi el, nu zic, dar capătul drumului duce la "Amiralitate", iar pe ăştia îi ştim, în principiu.

— Domnule colonel... şi mă foiesc în izmene, dacă-mi permiteţi, consider foarte importantă identitatea "şefului de echipaj". Dincolo de implicaţiile politice, rămâne un gangster periculos, autor de crime în lanţ.

— Nu-l vom rata. Fie câinele, fie gardienii Ninei ne vor conduce la el.

Babuinul îşi scarpină capul tuns arici. O face exact ca maimuţele: doar creştetul şi cu poignet-ul ridicat:

— Apropo de câine, practic cum procedăm? Îi punem lesa şi-l lăsăm s-o ia de nebun prin Municipiul Bucureşti? Noi după el, printre pietoni?

Pascu râde şi îşi alege o ţigară. Din pachetul propriu. A renunţat la suferinţă. Deocamdată, zice el, până se va instala definitiv în jilţul de pensionar.

— Nu chiar. Îl duceţi la salonul lui Toto. De acolo, îmi spune mie ceva, ştie singur drumul... Băieţi, e şapte. După părerea mea, "ceilalţi" se pregătesc s-o ia din loc. Până prospectează împrejurimile, până una alta... Pe cai, recepţionăm semnalul prin radio.

Ne punem treninguri închise, comandăm "maşina de serviciu" despre care voi vorbi mai la vale. Pascu dă dispoziţie să nu fim agăţaţi pe traseu de bulgăraşii albi şi rămânem o secundă să reflectăm dacă n-am uitat ceva. Secundă în care sună telefonul. Glasul lui Ene, emoţionat:

— Cap Bob, plecăm.

— Cine, ce, cum?

— Săraru-Redford, o gorilă şi Nina la mijloc. Au intrat într-un Peugeot cafeniu, cu numărul... Ce vrei mă, ţipă dintr-o dată, eşti nebun?! Pleacă de aici!

Toţi trei facem ochii mari. S-a ţăcănit Ene?! Cu cine dracu' vorbeşte?

— Ene, mă auzi? Ce se întâmplă?!

— E icră ăsta micu', strigă enervat, vrea să vă spună musai ceva... Na, mă, vorbeşte!

Recunosc stupefiat vocea subţirică a lui ochelari pe o cireaşă de nas:

— Cap Bob, sunt eu, Florescu Dorinel. Am pândit, ştiţi, am pândit... Lângă bloc. Au scos-o pe domnişoara Nina. Am văzut-o... M-a văzut şi ea. Au trecut pe lângă mine...

— Dorinele, altă dată!

— Staţi! A zis înadins ca să aud eu. Sunt sigur, s-a uitat în ochii mei. Ştiţi, eu nu sunt miop...

— M-ai omorât cu banca a cincea! Ce-a zis?

Citează strict, o simt după concentrarea din glas, efortul de a reproduce aidoma textul, ca pe o poezie:

— "De ce să ne cărăm până la kilometrul 57 sau 1000, când se putea rezolva aici?"... "Shut up!" a zis Robert Redford şi a înghiontit-o. Adică, "tacă-ţi gura", ştiţi, pe englezeşte.

— Ştiu, Dorinele, mai vorbim, mulţumesc.

Informaţia e preţioasă, vom ajunge la destinaţie înaintea lor. Suntem scutiţi de panica de timp, ne putem organiza în linişte. La volan urcă Babuinul. Cunoaşte Bucureştiul mai bine decât propriii lui copii. Ca să căpătăm un avans cât mai confortabil, o ia tot pe sens interzis.

Pascu observă amuzat:

— Puştiul e formidabil, dar sincer, ca tată, eu aş fi preferat unul mai puţin dotat. Zi-i, mai mijlociu. Unul ca ăsta poate să-ţi dea nişte probleme, faţă de care infarctul rămâne varianta cea mai comodă.

Babuinul oftează în cunoscător. Vezi, Doamne, superexpertul în materie de educaţie, tăticul sfâşiat de grija copiilor:

— Aveţi dreptate, domnule colonel, şi ăsta e singur la părinţi! Eu am cinci, şi nici unul tocmai normal. Nu ştiu cum dracu' s-a brodit, dar toţi s-au izbit mâne-sii!

— N-ai cinci copii, îmi sare ţandăra, ai cinci pensii alimentare, pe cinci adrese diferite! Copiii, fraţi buni, abia dacă se cunosc între ei. Dacă exista o singură adresă, erau precis mai normali. Şi ei, şi mâne-sa şi tot aşa, până la Traian şi Decebal! Nu-mi fă mie acuma pe victima, poor daddy!

— Auzi, Tarzane, când ţi-o mişuna măcar unul singur în bătătură, mai discutăm.

— Deşteptule! Ca şi cum n-aş putea să judec un tablou, fără să fiu Rembrandt!

Am trecut de Doi Cocoşi, intrăm din nou pe şosea. Pascu anunţă prin radio încotro ne îndreptăm. Traficu-i modest, camioane, dubiţe pri-vatizate cu marfă, căruţe, ţărani biciclişti.

Depăşim kilometrul 57 cu vreo sută de metri. Parcăm sub un stejar şi începem imediat "machiajul" maşinii. Scoatem o aripă, pe alta o înlocuim cu una ferfeniţită ca de accident, portiera o lăsăm agăţată într-un singur ţâţân, lăsând să se vadă interiorul ponosit. Vopseaua scorojită, clanţele ruginite, numărul murdar şi strâmb substituit ad-hoc completează impresia: o Dacie abandonată, grămadă de fiare vechi în pântecele căreia nimeni nu şi-ar putea imagina că palpită un motor Ferrari în perfectă stare.

— Arată destul de bine, apreciază Pascu rezultatul. La o privire superficială, convinge. Să sperăm că n-o s-o ia cu de-amăruntul.

Privim în jurul nostru. Toţi trei ne gândim la acelaşi lucru, îl exprimă Babuinul:

— Hai să pricepem de ce au fixat aici întâlnirea.

Colonelul îşi pipăie instinctiv arma de la subsuoară:

— Ce vă spuneam! Loc izolat, n-ai unde staţiona fără să fii reperat, câmp deschis, ţipenie de om, oră cu trafic redus.

E ora opt. Înserarea coboară leneş, se mai lasă trasă de poale. Trece un ţigan într-o "cocioabă" de căruţă, vârfuită cu gunoaie de oraş: sticle de Pepsi şi mărcile surate, spray-uri goale, cutii de conserve, cartoane de la cartuşele de Kent, Pall Mall etc., ambalaj de lumea'ntâia, dracu' ştie ce-o face cu el! Îl prefaţează doi foşti bidivii, mârţoage cu funde roşii la urechi.

Ne surprinde chiar lângă maşina în zdrenţe şi ne lansează un smile festiv:

— V-a lăsat Boingul, boierilor?... Ehe, tot căişorii săracii! Nu se îndoaie, nu rugineşte, impozite nu plăteşte!

Babuinul îl repede:

— Ce vrei bă, baraulă? Te-a întrebat cineva de piranda?

— Că mata ei fi vreun conte! Nu ştii că nu-i voie ură de rasă? Am să reclam la deputatu'!

Bădoiu ar vrea să continue show-ul, dar îl opreşte Pascu:

— Lasă, dom'le, controversele! Pică ăia din moment în moment... Se adresează romului: Du-te, omule, cu Dumnezeu şi lasă-ne în pace.

Ţiganul trage un bici firav peste coapsele cailor:

— ...că dacă mă pun, ajung şi la Ştrasbur!... Avem şi împărat!

Scuipă lat peste marginea căruţii şi se urneşte, continuând să bodogănească. Babuinul concluzionează:

— Ăsta are televizor, mama lui, ştie politică!... Halal electorat!

E momentul să ne camuflăm. Plecând de la considerente