să ţi le dau când erai mai mare. Ştiu că sunt ale tale. Numai că am citit câteva, când au început să vină, şi m-am gândit că e scandalos ca oamenii să-i scrie astfel de scrisori unui copil.

— Asta am presupus şi noi.

John oftează, iar sunetul pare a fi cel al unui mic bolovan care se rostogoleşte pe un deal.

— Nici măcar nu sunt toate.

Edward are nevoie de o secundă ca să priceapă.

— Mai sunt scrisori?

— Nu multe. Dar sunt câteva recente în spatele debaralei din hol. Continuă să vină, mai rar. Le iau în fiecare vineri de la poştă.

Shay se mişcă în fotoliu. După ce adoarme la loc, Edward întreabă:

— De ce ai folosit o căsuţă poştală?

— Am închiriat-o după ce am primit prin poştă acel biblioraft cu lucrurile personale. Ne-am gândit că e mai sigur să nu primim corespondenţa direct acasă. Nu voiam să dai peste nimic ce nu am avut ocazia să verificăm noi mai întâi.

Edward se uită la unchiul său. Îi trece prin cap că nu-i decât o persoană care s-a nimerit să fie mai în vârstă decât el. Nu ştie nimic mai bine, sau mai mult, decât Edward. John şi Lacey joacă rolurile care li s-au dat: soţ, soţie, mătuşă, unchi. Când Shay l-a îmboldit să le spună lui John şi Lacey despre scrisori, el s-a împotrivit, deoarece voia să-şi dea el seama mai întâi ce avea de gând să facă, înainte să-i întrebe pe adulţi. Aici era, aşadar, încorporată presupunerea că John şi Lacey vor avea un răspuns temeinic, o soluţie la problemă. Dar acum vede şi înţelege că nu aşa stau lucrurile.

— Tu şi Lacey veţi fi bine? îl întreabă pe unchiul său.

John zâmbeşte chinuit.

— Ea e nemulţumită de mine. Lucru de înţeles, zice şi ridică din umeri. Când ai o istorie îndelungată cu cineva… Nimic nu e aşa de liniar cum crezi că o să fie. Lacey şi cu mine nu ne-am sincronizat niciodată momentele în care suntem necăjiţi, atunci când există o problemă. Eu sunt rece la început, iar ea se prăbuşeşte. După ce ea îşi revine, de obicei eu sunt bine, dar de data asta… E un soi de distorsiune conjugală.

— E complicat, zice Edward, pentru că vrea să ajute.

John face din nou semn cu mâna, de data asta părând că se referă la tot: la fotografii, la scrisori, la vârsta de mijloc, la căsnicie.

— Dacă trăieşti destul timp, totul e complicat.

Edward se gândeşte la istoria care şerpuieşte deja, neliniară şi alambicată, între el şi Shay. Şi la istoria care continuă să pulseze între Mahira şi fratele său, chiar dacă Jordan a murit. Ascultă foşnetul slab al respiraţiei lui Shay şi zice:

— Ar fi fost mai bine, cred, dacă mi-ai fi arătat totul de la început. Cred că e important… să-l văd pe fiecare care a murit. Ei contează la fel de mult ca tine sau ca mine, şi vreau să mi-i amintesc.

Edward îşi priveşte unchiul, care stă şi chibzuieşte.

— E interesant, zice John. Poate că ar fi trebuit să-ţi arăt totul, dar nu m-am simţit în stare.

Unchiul pare bătrân, învăluit în lumina pastelată a zorilor.

— Trebuie să înţelegi că cea mai mare spaimă a mea, cea mai mare spaimă a noastră…

Şovăie.

— Ce e? zice Edward.

John întoarce un pic capul, privind la răsărit, nu la nepotul său.

— E că ai putea, ei bine, să hotărăşti să nu mai trăieşti. Doctorul Mike a zis că e o îngrijorare reală, şi te-ai înfometat când ai venit aici, şi apoi ai leşinat afară. Erai foarte deprimat.

Edward clipeşte, încercând să înţeleagă.

— Eraţi îngrijoraţi că m-aş sinucide?

— Ne-am bazat toate hotărârile pe prevenirea acestui lucru. N-am vrut să ai de-a face cu nimic care te-ar putea mâhni şi mai tare. Lacey crede că am făcut exces de zel şi că, protejându-te de accident, am ajuns să fiu obsedat de el, explică şi îşi freacă faţa cu mâinile. Ştii, femeile sunt mai deştepte decât noi.

Doctorul Mike i-a spus odată lui Edward ceva într-una dintre şedinţele lor, despre înlăturarea sinuciderii ca opţiune. Edward n-a reacţionat, nedumerit de comentariu. Dar acum, când i se prezintă această idee, vede acea spaimă în atenţia grijulie a directorului Arundhi, în reţeta de somnifere a lui Lacey, în noile riduri de pe faţa lui John. Scutură din cap.

— N-aş fi făcut niciodată aşa ceva.

John ridică din umeri, ca pentru a spune: Poate, dar n-aveam de unde să ştiu sigur.

Privirea obosită a unchiului îl face pe Edward să-şi dea seama, pentru prima dată, de ce avea nevoie John să-l salveze cu orice preţ. Unchiul său – cu toată voinţa, atenţia şi grija sa – n-a fost în stare să salveze pe nimeni altcineva. Nici bebeluşii pe care i-a purtat Lacey. Nici pe Jane şi Bruce, nici pe nepotul cel mare. Aşa că a fost gata să-şi ruineze viaţa, chiar şi căsnicia, ca să se asigure că nu-l pierde pe nepotul care venise să trăiască în casa lui.

— Nu ţi-aş fi făcut asta – Edward se uită la unchiul său şi apoi la Shay; asta e valabil şi pentru ea – pentru că ştiu cum e să fii lăsat în urmă.

Această frază îl face aproape să-şi piardă suflul, ca şi cum adevărul l-ar fi secătuit de energie. Simte o străfulgerare de spaimă, dar apoi vede expresia de pe chipul unchiului. John desface braţele, şi Edward se duce la el.

14.08

Copilotul, speriat de alarmă, sau de turbulenţă, sau de experienţa pilotării manuale a avionului – majoritatea piloţilor sunt antrenaţi pentru pilotarea manuală la decolare şi aterizare, nu în timpul zborului – ia o decizie iraţională. Trage spre el manşa laterală ca să pună avionul pe o traiectorie ascendentă abruptă. Pilotul, de la locul său, nu vede clar braţul drept al secundului său şi nu-i dă prin cap că va lua o hotărâre atât de lipsită de înţelepciune.

— Stabil, zice pilotul.

— Am înţeles.

Aproape imediat după ce copilotul trage manşa, computerul de bord reacţionează. Un semnal de