alarmă răsună în cockpit, cum că părăsesc altitudinea programată. Se aude alarma de pierdere a vitezei. Este o voce umană sintetizată care repetă „Stall!” în limba engleză, urmată de un sunet puternic şi dinadins iritant, numit „greier”. Stall reprezintă o situaţie potenţial periculoasă, care poate rezulta din zborul cu viteză prea mică. La o viteză critică, o aripă devine brusc mult mai puţin eficientă la generarea forţei ascensionale, şi un avion poate să piardă rapid altitudine. Însă pilotul crede că ei urmează procedurile corecte, aşa că nu-l preocupă prea mult avertismentul de pierdere a vitezei. Copilotul, care continuă să tragă spre el manşa laterală, e scăldat într-o sudoare rece şi are răsuflarea întretăiată. Încearcă să-şi ascundă panica.

Podeaua se umflă sub picioarele Veronicăi, apoi revine la forma iniţială.

— Întoarceţi-vă la locul dumneavoastră, îi spune ea doctoriţei roşcate.

Îi aruncă o privire bătrânului mort, apoi o privire mai blândă asistentei medicale.

— Mă întorc în câteva minute, zice.

Se împleticeşte spre scaunul său, care este după colţul clasei întâi. Se lasă să cadă pe suprafaţa dreptunghiulară dură şi îşi trage peste piept centura. Revede în minte chipul alb al lui Crispin Cox. Se gândeşte că nu este răsuflare în gâtlejul lui, sângele nu-i curge prin trup. Nu i-a mai murit nimeni în timpul zborului. Care e protocolul? Le-a citit pe toate şi, în această situaţie, primul pas este să informezi pilotul. Va face asta de îndată ce ajunge la sistemul de comunicaţie internă. Apoi, dacă se poate, cadavrul trebuie să fie mutat pe un rând gol, departe de ceilalţi pasageri. Nu e posibil la acest zbor, unde toate locurile sunt ocupate, dar a citit că uneori cadavrul e plasat cu grijă într-o debara, până la sfârşitul zborului. Există o debara la coada avionului, care ar putea să fie folosită dacă va scoate câteva cutii.

Se imaginează pe ea şi pe Ellen cărând cadavrul prin tot avionul, ca să ajungă la debara. Ea cu mâinile în subsuorile bătrânului, Ellen ţinându-l de picioare. Luis aşteptând lângă debara ca să le ajute.

Avionul tuşeşte puternic şi botul se clatină. Veronica îşi îndreaptă atenţia asupra hârâielilor şi zdrăngănelilor acestei maşinării colosale, pe care o cunoaşte la fel de bine ca pe propriul corp. Ce încerci să-mi spui? se gândeşte ea.

APRILIE 2016

Edward nu are decât două responsabilităţi care îi par importante: să citească noile scrisori pe măsură ce vin şi să aibă grijă de feriga directorului Arundhi. Planta e la Edward de aproape patru luni. Ferigii pare să-i meargă bine, e de un verde viu şi stă cuminte pe masa ei de sub fereastra pivniţei. Edward fotografiază laba-cangurului şi îi arată fotografiile directorului Arundhi, ca să-l liniştească în privinţa sănătăţii plantei. Acum, biroul directorului arată mai mult a birou şi mai puţin a seră. Virusul s-a dovedit a fi unul afurisit, de lungă durată, care a venit în trei valuri. În cele din urmă, şi-a pierdut puterea asupra ferigilor, dar în total au murit treisprezece. Mai sunt doar câteva plante împrăştiate pe pervaz şi pe masa laterală.

— Trebuie să reclădesc, zice directorul. Mă gândesc să cumpăr nişte orhidee. Minunate plante, orhideele. Nu crezi?

Oftează, şi Edward vede că nu-l trage inima să mai reclădească nimic. Doar spune şi el aşa. Directorul Arundhi îl roagă pe Edward să mai ţină la el feriga timp de câteva săptămâni, ca să fie siguri.

Vineri este singura zi din săptămână pe care Edward îşi dă osteneala să o distingă, pentru că e ziua în care John aduce acasă scrisorile noi, dacă există. Shay e acum prietenă prin corespondenţă cu călugăriţa din Carolina de Sud. Edward îi scrie lui Gary şi îi pune întrebări despre balene. Şi el, şi Shay îi trimit mesaje lui Mahira. Li s-a răspuns tuturor copiilor. Edward crede că au răspuns scrisorilor din extreme: de la cei foarte bătrâni şi de la cei foarte tineri. La mijloc sunt sute de cereri, pe care el a ajuns să şi le imagineze ca pe o întindere de nisipuri mişcătoare. Încă n-a hotărât ce să facă cu ele, dar ştie că, dacă îndeplineşte vreo dorinţă, va trebui să le îndeplinească pe toate. Şi asta, aşa cum o arată centralizatorul lui Shay, este practic imposibil. Ar trebui să locuiască în mai multe colţuri ale planetei, să fie doctor, bibliotecar, bucătar, activist, romancier, fotograf, profesor de limbi clasice, designer de modă, reporter de război, somelier şi asistent social, printre altele. Ar trebui să transforme în realitate dorinţe care se contrazic, în locuri despărţite de multe fuse orare.

Scrisoarea pe care a citit-o în această dimineaţă era o notă foarte scurtă, aproape de neînţeles, de la soţia copilotului. Ea povesteşte cum l-a cunoscut pe soţul ei în facultate şi cât de rău îi pare că el a făcut acea greşeală în cockpit. Soţul meu a omorât 191 de oameni, îţi poţi imagina cum e să fii în pielea mea?

Dintre toate scrisorile pe care Edward le-a citit, e singura despre care e sigur că n-ar fi trebuit să fie trimisă. Soţul ei i-a omorât familia. Cum a putut ea să creadă că se cuvine să-i scrie şi să-i ceară… ce? Confirmare? Compătimire? Ar trebui să fie supărat pe ea, îşi zice, dar nu este. Ea n-a avut nimic de-a face cu ceea ce s-a întâmplat, şi a fost şi ea lăsată în urmă. Şi apoi, că îi place sau nu, Edward chiar îşi poate imagina cum e să fii în pielea ei. Îşi imaginează că se simte strivită de vinovăţie, că avionul sfărâmat vine ca o apăsare de câte ori încearcă să doarmă.

E în mijlocul holului principal al şcolii; se uită în jur la ceata de adolescenţi. În trei minute începe ora de studii sociale; învaţă despre Revoluţia Franceză. Ştie că toţi colegii săi care participă la curs speră să aibă rezultate foarte bune în acest semestru, ca să-şi crească şansele de a fi acceptaţi la cursul avansat de anul viitor, nu pentru că i-ar interesa istoria, ci pentru că