cele mai bune facultăţi aşteaptă de la candidaţi să fi făcut cel puţin trei cursuri avansate. La capătul holului e o ieşire, şi Edward se furişează pe ea.

Merge spre strada principală, simţind cum şcoala se îndepărtează plutind ca un nor în urma sa. Îi pare rău că Shay o să fie nedumerită şi îngrijorată când o să-şi dea seama că el nu vine la ora de studii sociale, şi apoi că nu mai e nici la şcoală. Dar merge mai departe. Când e în autobuzul spre oraş, îi trimite lui Mahira un SMS în care îi cere adresa ghicitoarei în tarot.

N-ar trebui să fii la şcoală? îi răspunde ea.

Ba da.

Ha. Îi scrie adresa şi adaugă: Nu uita că tot ce zice e vrăjeală.

Ia un taxi până la acea adresă, care e pe o stradă laterală din Upper East Side, mărginită de copaci. Edward coboară din taxi la colţ şi se gândeşte că în ultimele şase luni a călătorit mai mulţi kilometri decât în cei trei ani dinainte, la un loc. E ca şi cum a ajuns la vârsta fratelui său, iar Jordan i-a dat un brânci şi l-a pus în mişcare. Acum e propulsat şi nu prea ştie spre ce anume.

Edward zăreşte mai întâi lampa liliachie din geam, înainte să vadă, deasupra uşii, numărul casei. E o fereastră la parter, într-un bloc de apartamente de mărime mijlocie. În colţul din dreapta jos al ferestrei se află o placă mică, albă, pe care scrie, cu litere negre: VIITORUL PREZIS DE MADAME VICTORY, INTERFON 1A.

Ce vrăjeală, îşi zice, şi din nou simte o deznădejde pârjolitoare. Stă pe trotuarul de vizavi şi hotărăşte: Când mă întorc acasă, o să-i scriu soţiei copilotului. O să-i spun că înţeleg. Această hotărâre îi îngăduie lui Edward să se mişte din loc, să traverseze strada, să urce treptele şi să apese pe butonul interfonului.

Aude un clic şi împinge uşa dublă a blocului. Se pomeneşte într-un hol cu covor verde şi tapet cu frunze. Uşa din dreapta sa e întredeschisă. O deschide de tot.

— E cineva? zice.

Se află într-o sufragerie cu un aer ponosit. Acolo găseşte o masă rotundă din lemn, cu patru scaune în jur. Un birou lângă un perete. Pe peretele din spate e o tapiserie în stil renascentist; înfăţişează un unicorn ridicat în două picioare, într-un ţarc. Zona din jurul ţarcului e împodobită cu flori. Edward îşi aminteşte că a văzut când era foarte mic un desen animat despre un unicorn şi, o vreme, a fost obsedat de animalul mitologic. O parte din obsesie a izvorât din faptul că părinţii săi, care se mândreau că le spun băieţilor care lucruri sunt adevărate şi care sunt născociri, au părut stingheriţi când i-a întrebat dacă unicornii există în realitate. Poate? a zis mama. Poate că au existat acum multă vreme?

— O clipă, scumpete, zice o voce de femeie.

Edward aude clinchete şi se uită spre fereastră, unde tremură nişte clopoţei de vânt metalici. I-a mişcat femeia aceea doar cu glasul ei? Simte cum i se face pielea de găină pe braţe, şi apoi ea apare în faţa lui.

E înaltă – are cel puţin un metru optzeci – şi poartă părul prins într-o basma colorată. Are pielea arămie, ochi căprui şi un zâmbet larg. Poartă o fustă de un galben aprins şi un hanorac cu glugă şi fermoar.

— Şezi, frumosule, zice, făcându-i semn spre un scaun. Cincisprezece minute cu Madame Victory costă treizeci de dolari, bani gheaţă, ca să ştii.

— Bine, zice Edward, dar şovăie înainte să se aşeze, pentru că trupul îi este în alertă maximă.

Clopoţeii de vânt mai răsună şi acum în colţ, deşi mai slab. Nu poate să descifreze mesajul pe care i-l trimite trupul său; îl percepe ca pe un val de adrenalină: Ai grijă; pericol; pleacă. Totuşi, se lasă să cadă pe scaun.

Madame Victory se aşază în cealaltă parte a mesei.

— Preferi ghicitul în tarot sau în palmă?

— Nu ştiu.

Ea îl priveşte pentru prima dată în faţă. Lui Edward îi este greu să se uite în ochii ei, dar nu poate să întoarcă privirea. Valul de adrenalină n-a dispărut încă. Clopoţeii de vânt răsună de parcă s-ar juca cu ei un ţânc de doi ani. Edward se foieşte pe scaun, încercând să-şi găsească o poziţie comodă. E din cauza ei; o ştie, dar nu ştie de ce. Te cunosc? se gândeşte. Dar, desigur, n-o cunoaşte.

— Hmm, zice ea. Aş vrea să-ţi văd palma. Dă-mi mâna, te rog, dragule.

El întinde braţul, care e slăbănog, în ciuda greutăţilor pe care le ridică. Tremură un pic. Îşi dă seama ce gest intim e acesta, să-i oferi mâna altei persoane. Când îl prinde de mână, pielea ei e uscată şi caldă.

— Îmi eşti cunoscut, zice ea.

— Prietena mea vine la dumneavoastră.

El e conştient, desigur, că Mahira nu e prietena lui, dar orice o fi ea, nu are o denumire acceptabilă. „Iubita despre care n-am ştiut a fratelui mort”? „Cealaltă persoană care l-a iubit pe Jordan”?

Madame Victory dă din cap ca şi când ar şti deja asta. Îi cercetează mâna. Îi atinge mijlocul palmei cu arătătorul.

— Eddie, şopteşte.

El se întreabă dacă a auzit bine.

— Poftim?

Ea nu repetă, aşa că el zice:

— V-a spus Mahira că vin?

— Mahira?

Scutură din cap şi îşi trece degetele peste podul palmei lui.

— De obicei nu-mi întreb clienţii asta, zice, dar, dragule, ce ai vrea să auzi?

— Ce vreţi să spuneţi? o întreabă el, nedumerit. Credeam că o să-mi spuneţi viitorul… Sunt şi alte opţiuni?

Ea nu răspunde. Aplecată peste mâna lui, nu se uită la el.

— Vreau să ştiu ce să fac, se aude el zicând şi, la fel ca hotărârea de a-i scrie soţiei copilotului, afirmaţia vine ca o uşurare.

Vrea să ştie ce să facă.

Ea bate uşurel cu degetul în mijlocul palmei lui.

— Asta e uşor. Acelaşi lucru pe care trebuie să-l facem cu toţii. Să ne dăm