Edward reia în gând răspunsul ei. Îl repetă de mai multe ori până la capăt, apoi zice:

— Dar asta aţi putea să-i spuneţi oricui.

Ea zâmbeşte.

— Într-adevăr, aş putea. Mi-ar plăcea să le spun tuturor asta. Din nefericire, nu vin toţi la mine. Dar tu ai făcut-o, şi tu ai o vârstă şi o istorie care face ca sfatul meu să fie deosebit de relevant.

Edward îşi simte telefonul vibrând în buzunar şi ştie că s-au terminat orele. Unde eşti? Eşti bine? îi scrie Shay.

— Sunt nişte paşi pe care se presupune că trebuie să-i urmezi: îţi dai seama ce vrei să studiezi şi apoi te duci la cea mai bună facultate la care eşti admis. Apoi faci cele mai bune cursuri postuniversitare. Şi apoi capeţi cel mai bun job.

Spusele lui o fac pe Madame Victory să se însenineze la faţă, şi Edward vede cum lumina străluceşte din pielea ei, iar ea izbucneşte în râs: un sunet uriaş, cald, efervescent, care umple încăperea. Îşi dă capul pe spate şi îşi duce mâna liberă la pântec. Clopoţeii de vânt din colţ o acompaniază. Edward nu se poate abţine şi pufneşte şi el în râs. Se aude scoţând un chicotit nou, pe care nu l-a mai auzit niciodată din gura sa.

Când râsul ei se mai potoleşte, strălucirea slăbeşte şi ea un pic, şi femeia zice:

— Eşti foarte cerebral, Eddie, nu-i aşa?

— Edward. Aţi putea, vă rog, să-mi spuneţi de unde ştiţi cum mă cheamă?

— Ceea ce trebuie să-ţi dai seama, scumpule, este că acest hăţiş pe care încerci să-l străbaţi nu are o natură cerebrală. Nu e o ecuaţie matematică pe care s-o poţi rezolva. Ai nevoie de un alt gen de înţelepciune ca să ieşi de acolo.

— Ce vreţi să spuneţi?

— Au trecut cincisprezece minute, zice ea, pe alt ton.

— Mai plătesc cincisprezece.

— Mă tem că nu e cu putinţă azi. Am altă programare. Poţi să mai vii, dacă vrei. Încă îl ţine de mână; acum i-o acoperă cu palma sa, şi o senzaţie de căldură intră în pielea lui şi îi urcă pe braţ. Sunt ispitită, zice, şi pare că vorbeşte cu sine, să-ţi dau nişte ciuperci.

— Ciuperci?

Edward se gândeşte la ciupercile ca nişte bumbi care cresc printre rădăcinile copacilor din curtea din spate a lui John şi Lacey.

— Psilocybe semilanceata, zice ea. Te-ar deschide spre genurile diferite de înţelepciune pe care le-am pomenit. Dar nu, n-am să fac asta. Eşti în stare să te deschizi pe cont propriu, Eddie. Am încredere că vei ajunge singur până acolo.

— Nu înţeleg, zice Edward.

Ea zâmbeşte.

— Înţelegerea e supraestimată.

Madame Victory e acum în picioare, aşa că se ridică şi Edward. Clopoţeii de vânt răsună mai departe în colţ. El îşi scoate portofelul din buzunar.

Ea clatină din cap, apoi se apropie. Căldura pe care Edward a simţit-o radiind din mâna ei acum îi radiază din tot corpul. Miroase a scorţişoară.

— Nu te taxez pentru această şedinţă. E un cadou.

Madame Victory îl prinde uşor de braţ şi îl conduce spre uşă. Înainte s-o deschidă, se apleacă şi îi spune la ureche:

— N-a fost niciun motiv pentru ceea ce ţi s-a întâmplat, Eddie. Ai fi putut să mori; pur şi simplu, n-ai murit. A fost noroc chior. Nimeni nu te-a ales pentru ceva anume. Ceea ce înseamnă, cu adevărat, că poţi face orice.

Şi apoi uşa este deschisă, iar el iese şi stă în mijlocul holului, despre care îşi dă seama că a fost decorat ca să arate ca o pădure.

Pilotul ridică vocea pentru prima oară.

— Verifică viteza!

Avionul urcă într-un ritm ameţitor, de 2100 de metri pe minut. Câştigă altitudine, dar pierde viteză, până ce se târăşte cu doar 93 de noduri, o viteză tipică mai degrabă pentru un mic aparat de zbor Cessna decât pentru un avion de pasageri.

Pilotul:

— Fii atent la viteză. Fii atent la viteză.

Copilotul:

— Bine, bine, cobor.

Pilotul:

— Stabilizează.

Mulţumită efectelor sistemului de dejivrare, unul dintre tuburile Pitot reîncepe să funcţioneze. Cadranele din cockpit arată din nou informaţii corecte despre viteză.

— Uite, coborâm.

— Uşurel.

— Da.

Copilotul slăbeşte apăsarea pe manşă şi avionul câştigă viteză, în vreme ce ascensiunea e mai redusă. Accelerează la 223 de noduri. Alarma de încetinire a vitezei amuţeşte. Pentru o clipă, piloţii deţin controlul. Dar nu comunică bine între ei, aşa încât pilotul nu ştie că sunt la un milimetru distanţă de dezastrul complet, iar copilotul nu ştie că dacă n-ar mai trage de manşă, totul ar fi bine şi ar ateriza la Los Angeles conform orarului.

Mark n-o poate vedea pe Veronica. E pe locul său, bâjbâind după catarama desfăcută. Jane, alături, scoate sunete ciudate când respiră.

— Nu-s decât turbulenţe.

Vocea lui răsună cu întreruperi, din pricina zdruncinăturilor avionului.

— Avioanele nu se prăbuşesc niciodată din pricina turbulenţelor. Am citit asta undeva.

— Ştiu, zice ea. Atâta doar că aş vrea să fiu în spate, cu ai mei.

Mark îşi aminteşte că a fost în avion cu mama sa şi cu Jax: avea nouă ani, împărţea cu fratele său batoane de ciocolată şi se lupta cu dorinţa imperioasă de a lovi cu picioarele în scaunul din faţă. Era întotdeauna un chin să stea liniştit.

— Sunt scriitoare, zice Jane. Am obiceiul, presupun, să văd toate posibilităţile unei situaţii. Indiferent ce ar fi, există întotdeauna cel puţin una înspăimântătoare.

— Nu face asta, zice el. Concentrează-te pe ceea ce e în faţa ta.

Însă propria atenţie îi este împărţită între speranţa de a vedea chipul Veronicăi şi afacerea din LA pentru care s-a pregătit. A găsit o strategie de încheiere a tranzacţiei care e complexă şi impregnată cu o nuanţă de prudenţă şi, prin urmare, nu-i stilul său obişnuit. Cu fiecare bătaie de inimă, simte cum abilităţile îi sporesc şi capacitatea i se dezvoltă. Cu această afacere le va dovedi colegilor săi că greşesc crezând despre el că n-ar putea să funcţioneze la cel