EDMOND WELLS,

Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

134. CULTUL MORŢILOR

Ultimele douăsprezece deiste s-au adunat în cea din urmă ascunzătoare improvizată de lângă şanţurile de compost din Bel-o-kan.

Rebelele îşi contemplă morţii.

Regina Chli-pou-ni s-a hotărât să le omoare pe toate. Una după alta, ele sunt prinse când încearcă să le hrănească pe Degete. Toate non-deistele au dispărut şi mişcarea rebelă nu mai este reprezentată decât de aceste ultime deiste care au supravieţuit ca prin minune inundaţiei şi persecuţiilor.

Nimeni nu le mai acordă atenţie. Nimeni nu mai intră în rândurile lor. Au devenit nişte paria şi ştiu bine că de îndată ce gărzile le vor descoperi vizuina, se va sfârşi definitiv cu ele.

Cu vârful antenelor, rebelele cercetează cadavrele a trei dintre fostele lor camarade, care s-au târât până aici ca să moară. Deistele se pregătesc să le care la depozitul de gunoaie.

Una dintre ele se împotriveşte însă pe neaşteptate. Celelalte o cercetează, perplexe. Dacă nu vor fi duse la depozit, în câteva ore martirele vor îmbâcsi totul cu duhoare de acid oleic.

Rebela insistă. Regina păstrează cadavrul propriei, sale mame în loja ei. De ce n-ar face şi ele la fel? De ce să nu-şi păstreze la rândul lor cadavrele? La urma urmei, cu cât vor fi mai multe, cu atât se va dovedi că mişcarea deistă a numărat cândva o mulţime de militante.

Cele douăsprezece furnici îşi pipăie apendicele senzoriale. Ce idee surprinzătoare! Să nu mai arunce cadavrele...

Toate laolaltă se dedau unei Comunicaţii Absolute. Poate că sora lor a găsit un mijloc de-a impulsiona din nou mişcarea deistă. Conservarea morţilor e un lucru care le va plăcea multora.

O rebelă propune ca trupurile să fie îngropate în pereţi, pentru a evita răspândirea mirosului de acid oleic. Cea care a emis ideea nu este însă de acord:

Nu, dimpotrivă, trebuie ca ele să poată fi văzute. Să o imităm pe regina Chli-pou-ni. Să scoatem carnea şi părţile moi şi să păstrăm doar carapacele goale.

135. TERMITIERA

Termitele fug mâncând pământul.

Înainte! strigă 103, cocoţată în spinarea "Marelui Corn", îndemnându-şi şi mai abitir cruciatele la luptă.

Fără îndurare! porunceşte 9, care la rândul ei şi-a încălecat animalul zburător.

Artileristele aeriene trag fără contenire, răspândind acid şi moarte.

În tabăra termitelor domneşte debandada. Toate fug care încotro ca să scape de monştrii din ceruri şi de jeturile mortale împroşcate de piloţi. Fiecare pentru sine! Risipite în toate direcţiile, termitele galopează spre oraşul lor, o fortăreaţă masivă de ciment construită de curând pe malul vestic al fluviului.

Văzut din afară, edificiul este impresionant. Citadela de culoare ocru se compune dintr-un clopot central dominat de trei turnuri ce se înalţă din el, acoperite la rândul lor de şase donjoane. La nivelul solului, toate ieşirile sunt astupate cu pietriş. Câteva santinele stau de strajă, supraveghind exteriorul prin nişte breşe în formă de ferestruici.

În momentul când cruciatele atacă cetatea duşmană, coarnele soldaţilor-termite nasutiterme se ivesc din despicăturile verticale şi le împroaşcă cu clei.

Prima ofensivă înregistrează o pierdere de cincizeci de combatanţi. Al doilea val ― treizeci. Cei ce lovesc de sus în jos au totdeauna un avantaj faţă de cei ce trag de jos în sus.

Nu mai rămâne, prin urmare, altă soluţie decât atacul aerian. Rinocerii percutează cu coarnele donjoanele, rădaştele smulg turnurile pline de o mulţime înnebunită, dar cleiul continuă să facă ravagii, aşa încât asediaţii din cetatea termită Moxiluxun pot să-şi mai tragă sufletul.

Răniţilor li se acordă îngrijiri. Spărturile sunt astupate. Hambarele sunt pregătite în vederea unui asediu îndelungat. Santinelele sunt schimbate.

Regina termită din Moxiluxun nu dă nici un semn de teamă. Alături de ea, regele, discret şi mut, rămâne învăluit în mister. La termite, masculii supravieţuiesc zborului nupţial şi rămân ulterior în loja regală alături de femela lor.

O spioană şopteşte cu un aer de conspiratoare ceea ce ştie deja toată lumea: şi anume, că furnicile roşcate din Bel-o-kan au pornit o cruciadă spre est şi că în drum au masacrat mai multe sate de furnici şi un oraş de albine.

Se povesteşte că Chli-pou-ni, noua lor regină, s-a ocupat de modernizarea Federaţiei prin tot soiul de inovaţii de natură arhitecturală, agricolă şi industrială.

Reginele tinere îşi închipuie totdeauna că sunt mai deştepte decât cele vârstnice, emite ironică bătrâna regină a Moxiluxunului.

Termitele aprobă prin mirosuri complice.

În clipa aceea răsună alarma.

Furnicile invadează Oraşul!

Informaţiile care circulă între antenele soldaţilor-termite sunt atât de uimitoare, încât suveranei îi vine greu să le dea crezare.

Coropişniţele au străpuns etajele inferioare. Labele lor anterioare late le-au permis să sape la repezeală galerii subterane prin care înaintează acum în şir compact, iar în spatele lor, sute de furnici devastează totul.

Furnici? Furnicile au dresat coropişniţe?

Imposibilul se dovedeşte a fi cât se poate de adevărat. Pentru prima oară, din pricina acestei armate subpământene, un oraş termit este atacat de jos în sus. Cine s-ar fi aşteptat la o ofensivă care să ocolească oraşul şi să îi perforeze fundaţia? Strategii moxiluxieni nu mai ştiu cum să reacţioneze.

În sălile cele mai de jos, 103 se minunează de caracterul sofisticat al oraşului. Totul a fost construit pentru ca locatarii să poată beneficia de temperatura pe care o doresc în locul respectiv. Fântâni arteziene comunică, la mai mult de o sută de paşi adâncime, cu pânze de apă, împrospătând aerul. Curenţii calzi sunt generaţi de grădinile de ciuperci amplasate la etajele superioare, deasupra palatului regal. De acolo pornesc mai multe hornuri. Unele se înalţă spre donjoane, cu rolul de-a evacua gazul carbonic, în timp ce altele, trăgând răcoarea subsolului, coboară înspre loja regală şi spre incubatoare.

Şi acum ce facem? Atacăm creşele? întreabă o luptătoare belokaniană.

Nu, explică 103. La termite e altfel. Cel mai indicat este să invadăm mai întâi grădinile de ciuperci.

Cruciatele se revarsă de-a lungul coridoarelor poroase. La etajele de la subsol, trupele moxiluxiene sunt de-a dreptul oarbe şi nu opun decât o slabă rezistenţă presiunii furnicilor; cu cât urcă însă mai mult, luptele devin tot mai intense. Fiecare cartier este cucerit cu preţul unor pierderi grele de ambele părţi. În bezna compactă, fiecare