— Îmi amintesc asta de cînd eram mic, spune Bunny, suindu-se în primul vagon. Urcă.

Bunny Junior urcă şi se aşază confortabil lîngă tatăl său, iar Bunny arată spre panoul de comandă al trenului şi spre cheia lui mare şi galbenă din plastic.

— Vezi cheia aia? spune Bunny. Răsuceşte-o.

Bunny Junior se uită în sus, spre tatăl său, cu buzele strînse, şi simte o fîlfîire în zona inimii.

— Nu-ţi fie frică, spune Bunny. De data asta tu conduci.

Îşi aşază mîna pe capul băiatului.

Bunny Junior se apleacă şi învîrte cheia mare din plastic, iar trenul se trezeşte la viaţă şi începe să alunece pe şine. Bunny îl cuprinde pe băiat cu braţul, iar puştiul zîmbeşte larg şi începe să rîdă. Trenul porneşte în jurul piscinei, Bunny Junior vede cum în apa ei se reflectă toate comorile cerului, priveşte spre ploaia care picură de pe capul tatălui său, simte cum ea curge pe propria lui faţă şi începe să rîdă tare. Bunny trage de clopoţelul argintiu al trenului, Bunny Junior trage şi el de clopoţelul argintiu al trenului, iar sîngele stacojiu curge pe lîngă trotuar şi dintr-un capăt în celălalt al taberei de vacanţă se aude rîsul tatălui, rîsul copilului şi clinchetul clopoţelului argintiu.

După ce trenul îşi termină rondul şi se opreşte, Bunny îl întreabă pe băiat:

— Vrei să te mai dai o dată?

Bunny Junior ridică privirea spre tatăl său, îi citeşte chipul, apoi scutură din cap şi spune:

— Nu, tati, e în regulă.

Se uită cum tatăl său se dă jos din tren.

— Haide! Vreau să stau lîngă piscină! strigă Bunny. Aici e prea mult zgomot.

Se întorc împreună la piscină. Bunny îşi scoate pantofii şi ciorapii şi se bălăceşte cu picioarele în apa de ploaie, iar Bunny Junior se aşază lîngă el. Bunny îl cuprinde pe fiul său cu braţul, mijindu-şi ochii în lumina albă şi bruscă a farurilor.

— Ah, Bunny, băiete! exclamă el.

Îl trage şi mai aproape şi îşi apasă buzele pe părul puştiului, inspirînd mirosul lui pătrunzător de băieţel.

— Fir-ar a dracu’, spune Bunny încet, scuturînd din cap.

Bunny Junior citeşte din nou faţa tatălui său, vede cicatricea albă, ieşită în relief ca o batistă de dantelă, de la gîtul lui şi are senzaţia că simte mirosul de carne arsă şi că vede cum în jurul lui se adună apa.

— Trebuie să mă întind puţin, spune Bunny, dar, din cauza umbrelelor urlătoare, băiatul nu-l poate auzi.

Bunny se prăbuşeşte cu încetinitorul pe marginea piscinei şi rămîne întins pe spate, cu picioarele bălăngănindu-i-se în apa vălurită. Băiatul întinde mîna şi mîngîie fruntea tatălui său.

— O să închid puţin ochii, spune Bunny, agăţîndu-se o clipă de tricoul lui Bunny Junior.

Băiatul se apleacă şi îşi sărută tatăl.

— Nu, nu închide ochii, tati, spune el încet, sărutîndu-l din nou.

Bunny închide ochii, iar braţele lui alunecă moi pe lîngă corp.

— Doar o clipă, zice el. Aşa e mai bine.

— Nu, nu închide ochii, tati!

Bunny înclină capul într-o parte, deschide din nou ochii pentru o fracţiune de secundă şi o vede pe Penny Charade, fata de doisprezece ani pe care o întîlnise la Butlins cînd era mic, îmbrăcată în bikiniul ei galben cu picăţele şi stînd de cealaltă parte a piscinei, cu părul atîrnîndu-i, lung şi ud, în timp ce tulbură suprafaţa apei cu picioarele ei de culoarea caramelei. Îi zîmbeşte lui Bunny cu ochii ei violeţi.

— Mi-am dat seama că lumea asta e prea dură ca să poţi să fii bun, spune Bunny, apoi închide ochii, expiră şi rămîne nemişcat.

— Ah, tati, şopteşte Bunny Junior.

Ploaia curge nestăvilită, cerurile bubuie şi trimit fulgere care trosnesc în înalt. Mulţimea plînge şi ţipă de sub umbrelele şiroind de apă şi de sub prelata de pînză a cafenelei de pe Western Road. Bunny Junior îşi lasă capul pe pieptul tatălui său, îl prinde cu braţele pe după gît şi îl sărută pentru ultima oară.

Se uită în spatele lui şi vede betoniera cărămizie răsturnată pe o parte. Vede braţul tatuat, retezat şi atîrnînd la geamul lui de o bucată de piele. Vede Fiatul mutilat, învăluit în perdele de fum şi abur şi cu portiera pasagerului atîrnînd deschisă. Simte usturimea juliturilor de pe mîini şi genunchi. Îşi vede enciclopedia înnegrită, zăcînd în drum, şi un fum gri ce se ridică din ea. Aude ultima bătaie înceată a inimii tatălui său.

— Ah, tati! spune el.

Băiatul şterge sîngele şi furtuna de pe faţa tatălui său şi vede prin perdeaua de ploaie cum vin spre el cu încetinitorul – exact ca viaţa – serviciile de urgenţă, cu sirenele urlînd şi luminile ţipînd, şoferi de ambulanţă cu vestele lor cauciucate şi ude, pompieri cu coifurile lor aurii pline de apă, poliţişti cu centurile lor rezistente grăbindu-se cu încetinitorul spre el – exact ca în viaţă – şi paramedici cu tărgile lor hurducate, grăbindu-se şi repezindu-se spre el, ploaia care curge nestăvilită, oamenii de pe margine, împietriţi şi înlăcrimaţi, ca nişte statui, dar, în felul lor, zgomotoşi şi grăbindu-se