schimbare bruscă şi neaşteptată de dispoziţie străbate mulţimea, cineva, de undeva, scutură din cap, spunînd „Sărmanul de tine!“, furia mulţimii începe să scadă încet şi toţi se pornesc să-l asculte.

Bunny avansează pe scenă şi desface larg braţele, cu transpiraţia picurîndu-i pe la încheieturi ca sîngele şi pieptul cuprins de flăcări.

— Dar mai întîi am nevoie de ajutorul vostru, începe el.

Îşi lasă în pămînt capul transpirat, apoi îl ridică din nou.

— Îmi pare foarte rău, continuă Bunny.

Face un pas în faţă şi simte cum mulţimea îşi pierde concentrarea, ceea ce îl face să se agaţe de amintirile despre ei.

— Aţi putea, vă rog, să încercaţi să mă iertaţi?

Pe obrajii lui curg lacrimi – roşii, stacojii, verzi –, Georgia suspină încet, Zoë şi Amanda o îmbrăţişează consolator, fetele din The Funky Buddha şi The Babylon Lounge îşi şterg una alteia lacrimile cu şerveţele făcute ghemotoc, se declanşează un puternic elan de emoţie colectivă, ca la televizor sau aşa ceva, publicul începe să aplaude – pentru că sînt oameni, aşa că vor foarte mult să ierte –, iar Bunny păşeşte în faţă şi coboară cele trei trepte care îl despart de mulţime.

Chelneriţa River se apropie de el şi îl cuprinde cu braţele pe după gît, plîngînd cu lacrimi roz la pieptul lui şi iertîndu-l, Dave Ciupercă îl îmbrăţişează pe Bunny şi îl iartă, gagica mică şi drogată zîmbeşte, cu ochii ridicaţi spre el prin părul ei drept şi prin rimelul de la ochi, şi îl iartă, toate fetele de la McDonald’s, Pizza Hut şi KFC îl strîng în braţe, îl sărută şi îl iartă, doamna Pennington se apropie cu soţul ei imobilizat în cărucior şi ridică braţele, Bunny o îmbrăţişează, plîng împreună şi iartă împreună, Bunny străbate mulţimea, simte un val de frig şi observă cum de pe buze i se ridică un abur, timp în care Charlotte Parnovar, îmbrăcată ca Frida Kahlo, îl cuprinde în braţele ei musculoase şi îl iartă, iar doamna Brooks cea oarbă întinde bătrînele ei mîini spre el şi îl iartă, toţi oamenii îl sărută, îl îmbrăţişează, îl bat pe spate şi îl iartă – pentru că vrem teribil de mult să iertăm şi să fim noi înşine iertaţi –, iar apoi Bunny o vede în mulţime pe Libby, soţia lui, îmbrăcată în cămaşa ei de noapte portocalie, şi cînd se apropie de ea, mulţimea se desface în două, Bunny zîmbeşte într-o prismă de lumină, pe obraji îi curg lacrimi imense, verzi şi uleioase, iar el spune:

— Iartă-mă, Libby! O, Libby, iartă-mă!

— Hei, nu-ţi fă griji din cauza asta, îi răspunde ea, făcînd un gest de nepăsare cu mîna. O să ai suficient timp pentru aşa ceva.

— Am luat-o puţin razna. Numai că mi-era atît de dor de tine! continuă Bunny.

De pe frunte şi de pe mîini îi picură sînge stacojiu, ce curge fără încetare peste ringul de dans.

— Hei, trebuie să plec, spune Libby. De acum Bunny Junior o să fie în regulă.

— Asta înseamnă că nu o să mă mai bîntui?

Bunny aude, de la un milion de kilometri distanţă, sirena maşinii de poliţie sau a ambulanţei sau ceva lamentîndu-se amarnic în noaptea psihedelică. Are impresia că mai aude şi o ploaie torenţială, care cade peste tot în jurul lui, ca nişte aplauze.

— Să te bîntui? întreabă Libby, încruntînd din sprîncene. Ce vrei să spui?

— Mi-e atît de dor de tine!

— Nu te-am bîntuit niciodată, spune ea, sclipind şi pîlpîind în toate părţile.

— Păi, atunci ce faci aici? întreabă Bunny, ştergîndu-se pe faţă cu batista.

Sîngele lui adaugă o patină stacojie apei de ploaie care se scurge din abundenţă în canal.

— Ei, Bunny, ne vedem curînd, rîde Libby.

Apoi pleacă şi dispare ca o fantomă sau un spectru sau aşa ceva pe sub umbrelele mulţimii care plînge.

 

Cerul e larg, aproape senin şi plin de luminile lui obişnuite, iar Bunny merge pe aleea principală. Declaraţia de principii a taberei Butlins clipeşte deasupra lui şi bărbatul aude cum orchestra începe să cînte în sala de bal imperială, mulţimea ovaţionează, iar aerul răcoros şi sărat poartă cu el notele unui saxofon. Bucăţi de nor albastru plutesc pe deasupra lunii ca cerneala vărsată. Bunny se şterge pe frunte cu mîna şi slăbeşte nodul cravatei.

— Ah, frate, spune el cu genul de euforie narcotică pe care ar putea-o simţi o creatură pe moarte înainte ca sufletul să o părăsească.

Bunny îl vede pe fiul său, care îl aşteaptă lîngă piscină, într-un cerc de lumină aruncat de un felinar. Sandalele îi stau puse frumos alături, iar el îşi leagănă gînditor picioarele în apă.

— Bună, tati, spune băiatul.

— Bună, Bunny, băiete.

Bunny îşi aşază încet mîna pe capul băiatului şi îşi trece degetele prin părul acestuia.

— Hai să-ţi arăt ceva, zice Bunny. Haide.

Băiatul se ridică în picioare, priveşte în sus şi face un comentariu nepotrivit despre cerul care arată ca o piscină uriaşă, plină de stele şi de cerneală neagră, apoi îl urmează pe Bunny înspre trenuleţul electric viu colorat pentru copii, care stă pe şinele lui argintii. Lasă după el urme băltite de apă roz, fiecare dintre ele păstrează în ea o copie a lunii, iar sirenele