Apoi, în timp ce înaintează, mijindu-şi ochii în lumina reflectoarelor, şi bate de două ori cu arătătorul în microfon, Bunny o vede, exact în faţa scenei, pe River, chelneriţa din salonul de mic dejun al hotelului Grenville – mai frumoasă decît îşi poate el imagina că ar arăta vreodată orice femeie –, ieşind furioasă din mulţime şi aruncîndu-şi braţul în faţă, întinzînd spre el un deget stacojiu, iar apoi strigînd printre dinţi:

— Dumnezeule, el e!

Dintr-odată atmosfera se schimbă complet. Aplauzele sînt aspirate din sală, ca un muget inversat, se declanşează un vîrtej de confuzie şi toate becurile furioase ale recunoaşterii se aprind concomitent. Apoi urmează un urlet de furie care îl izbeşte pe Bunny cu asemenea forţă, încît e proiectat în spate şi e aproape aruncat la pămînt.

Bunny se apropie din nou de microfon, se apleacă şi spune, în furtuna aceea de purgatoriu:

— Numele meu este Bunny Munro. Vînd produse de înfrumuseţare. Aş vrea să vă rog să-mi acordaţi un minut din timpul dumneavoastră.

Bunny priveşte în jos, spre public, şi îşi începe confesiunea.

Bunny povesteşte mulţimii cum a fost implicat într-un accident frontal cu o betonieră. Le povesteşte cum a fost lovit de fulger. Le spune că băiatul lui de nouă ani era să moară. Vorbeşte publicului folosind termeni ca miracol şi minune şi ridică problema motivului pentru care a fost cruţat.

— De ce am fost eu cruţat? întreabă el cu încetinitorul, în timp ce pe plafonul auriu cu purpuriu fulgeră lumini galbene.

Luminile reflectoarelor se mişcă, plimbînd peste faţa lui Bunny nuanţe de roşu, stacojiu şi verde închis, iar globul strălucitor de oglinzi se învîrte încet, presărînd deasupra lui particule sclipitoare de lumină. Totul pare coborît dintr-un vis.

Bunny povesteşte mulţimii despre natura ruşinoasă a vieţii lui. Vorbeşte explicit şi detaliat despre oamenii de care a profitat, despre cum a tratat el lumea şi tot ce e în ea cu un dispreţ total.

— Am fost agent de vînzări, sigur, spune Bunny. Vindeam porcării din uşă-n uşă.

Închide ochii şi se abandonează propriei sale confesiuni ameţitoare. Trupul îi e ridicat în aer şi lăsat să plutească pe rugile mărunte ale luminilor refractate. Bunny îşi bagă mîinile sub cămaşă, îşi plimbă degetele pe cicatricile în relief pe care descărcarea electrică le-a imprimat pe trupul său şi vorbeşte despre natura iubirii şi despre cît de mult îl înspăimînta ea, despre modul în care simpla ei existenţă îl îngrozea şi îl făcea să fugă speriat. Cu picături de transpiraţie roşie înflorindu-i în palme, Bunny vorbeşte despre sinuciderea soţiei lui şi despre propria lui responsabilitate pentru acest fapt îngrozitor. Vorbeşte despre teribila absenţă a femeii din viaţa lui şi din viaţa băiatului.

Povesteşte mulţimii despre criza sa de conştiinţă şi despre cum văzuse toate lucrurile pe care le făcuse şi toată suferinţa pe care o provocase trecînd prin faţa lui într-un lanţ neîntrerupt, după care le vorbeşte despre cum fusese posedat la propriu de Diavol, în timp ce apa colorată se adună la picioarele lui şi curge ca un rîu peste scenă.

Întreabă iar publicul de ce a fost cruţat.

— De ce am fost eu cruţat? zice el iarăşi, cu mişcări lente şi colorate.

Le spune că după o vreme renunţase să se mai gîndească la motivul pentru care nu murise şi începuse să se întrebe cum ar fi putut trăi altfel în viitor. Îi spune publicului că tatăl său moare de cancer la plămîni şi că intenţionează să aibă grijă de el. Spune mulţimii că de acum înainte va încerca să îşi ducă viaţa cu ceva mai multă demnitate. Dar, în primul şi-n primul rînd, spune el publicului, va avea grijă de băiatul său, Bunny Junior.

La început mulţimea îl ocărăşte. Îl huiduie, îl fluieră şi îşi agită pumnii spre el. Apoi Dave Ciupercă iese în faţă şi, cu o mişcare iscusită, îşi lansează chiştocul ţigării lui aprinse, care explodează în pieptul lui Bunny într-o ploaie de scîntei, ceea ce nu face decît să accentueze dispreţul mulţimii. Charlotte Parnovar începe să sară în sus pe vîrfurile picioarelor, făcînd mişcări ameninţătoare şi părînd gata să sară pe scenă şi să impună mai multă pace, integritate şi respect spărgîndu-i încă o dată nasul lui Bunny. River continuă să arate cu degetul spre Bunny şi să scoată ţipete incomprehensibile. Un pahar de vin se învîrte prin aer şi se sparge pe scenă, în faţa lui. Mama lui Libby, doamna Pennington, ţipă furioasă din mijlocul sălii, cu o expresie oribilă pe faţă, iar degetul ei osos împunge aerul în direcţia lui din interiorul mănuşii lungi şi negre.

Dar Bunny continuă cu tenacitate.

Le spune că pentru el bunăstarea fiului său e cel mai important lucru de pe lume şi că, deşi ştie că nu poate da timpul înapoi şi nici nu poate şterge lucrurile pe care le-a făcut, cu ajutorul mulţimii, ar putea cel puţin să schimbe sensul vieţii lui nenorocite şi să îşi ducă traiul mai departe cu un pic de respect de sine. Imploră mulţimea să îl asculte.

Poate că bătrîna oarbă, doamna Brooks, va fi fost aceea – cine poate şti? –, dar la un moment dat cineva, de undeva, zice „Faceţi linişte! Lăsaţi-l să vorbească!“, iar mulţimea furioasă se potoleşte încet, aşa că atunci cînd Bunny povesteşte despre profunzimea iubirii lui faţă de fiul său de nouă ani, o