– Tu eşti Henry Chinaski? Era o voce tânără de bărbat.

– Da.

– Eşti Henry Chinaski, scriitorul?

– Da.

– Chiar?

– Da.

– Păi, suntem o bandă de tipi din Bel Air şi chiar că ne place cum scrii, omule. Ne place atât de mult, încât ne-am hotărât să te răsplătim.

– Zău?

– Da. O să trecem pe la tine cu nişte beri.

– Băgaţi-vă berea în cur.

– Ce?

– Am zis să v-o băgaţi în cur!

Am închis.

– Cine era? a întrebat Sara.

– Tocmai am pierdut trei sau patru cititori din Bel Air. Dar a meritat.

Curcanul era gata şi l-am scos eu din cuptor.

L-am pus pe un platou, am luat maşina de scris şi toate hârţoagele mele de pe masa din bucătărie şi l-am aşezat acolo. Am început să-l tai, iar Sara a venit cu legumele. Ne-am aşezat şi am umplut farfuriile. Arăta bine.

– Sper că aia cu ţâţele n-o să treacă iar pe aici, a zis Sara.

Părea că o supără foarte tare ideea.

– Dacă o să vină, am să-i dau şi ei o bucată.

– Ce?

Am arătat spre curcan.

– Am zis: „Am să-i dau o bucată". Tu poţi să priveşti.

Sara a ţipat. S-a ridicat. Tremura toată. Apoi a fugit în dormitor. M-am uitat la bucata mea de curcan. Nu puteam s-o mănânc. Iar apăsasem pe butonul greşit. M-am dus în camera din faţă cu paharul. M-am aşezat, am aşteptat vreun sfert de oră şi am pus curcanul şi legumele în frigider.

Sara a plecat la ea în ziua următoare. Mi-am făcut un sandviş cu puţin curcan rece pe la trei după-amiază. Pe la cinci am auzit bătăi puternice în uşă. Am deschis. Erau Tammie şi Arlene. Se drogaseră cu amfetamină. Au intrat şi au început să ţopăie pe acolo, vorbind tare amândouă o dată.

– Ai ceva de băut?

– La dracu', Hank, ai ceva de băut?

– Cum a fost rahatul tău de Crăciun?

– Da, cum a fost rahatul tău de Crăciun, omule?

– Am nişte bere şi vin în răcitor, le-am zis. (întotdeauna poţi să-ţi dai seama când ai de-a face cu un bătrân: spune răcitor în loc de frigider.) Au ţopăit până în bucătărie şi au deschis răcitorul.

– Hei, uite un curcan.

– Ne e foame, Hank. Putem să mâncăm nişte curcan?

– Sigur.

Tammie a apărut cu un copan şi a muşcat din el.

– Hei, dar curcanul ăsta n-are nici un gust! Are nevoie de mirodenii,

Arlene a apărut cu felii de carne în mâini.

– Da, are nevoie de mirodenii. E prea fad! Ai niscai mirodenii?

– În dulap, am zis.

Au sărit iarăşi în bucătărie şi au început să presare mirodeniile.

– Aşa! Aşa e mai bine!

– Da, are gust de ceva acum!

– Curcan hrănit natural. Rahat!

– Da, e un rahat!

– Mai vreau!

– Şi eu. Dar are nevoie de mirodenii. Tammie a apărut şi s-a aşezat. Tocmai era pe cale să termine copanul. Apoi a luat osul, a muşcat, l-a rupt în două şi a început să sugă. Eram uimit. Mânca osul copanului şi scuipă bucăţi din el pe covor.

– Hei, mănânci osul!

– Da, e bun!

Tammie a fugit iar în bucătărie să mai ia. În curând, şi-au făcut amândouă apariţia, fiecare cu câte o sticlă de bere.

– Să trăieşti, Hank!

– Da, să trăieşti, neică.

S-au aşezat acolo şi au început să sugă din beri.

– Păi, a zis Tammie, trebuie s-o luăm din loc.

– Da, ieşim ca să violăm nişte liceeni!

– Da, măi!

Au sărit amândouă în picioare şi au zbughit-o pe uşă. M-am dus în bucătărie şi m-am uitat în frigider. Curcanul ăla arăta de parcă fusese sfâşiat de un tigru. Carcasa fusese pur şi simplu despicată. Era o imagine obscenă.

Sara a trecut pe la mine în seara următoare.

– Ce mai face curcanul? a întrebat.

– OK.

A intrat şi a deschis uşa frigiderului. A scos un ţipăt. Apoi a ieşit din bucătărie în pas alergător.

– Dumnezeule, ce s-a întâmplat?

– Tammie şi Arlene au trecut pe aici. Cred că nu mâncaseră de o săptămână.

– Oh, e de-a dreptul greţos.

– Îmi pare rău, ar fi trebuit să le opresc. Dar se drogaseră.

– Păi, un singur lucru aş putea să fac.

– Ce anume?

– Aş putea să-ţi fac o supă bună de curcan. Mă duc să iau nişte legume.

– Bine.

I-am dat o bancnotă de 20 de dolari.

Sara a pregătit supă în seara aia. A fost delicioasă. Când a plecat dimineaţa, mi-a lăsat instrucţiuni cum s-o încălzesc.

Tammie a bătut la uşă pe la 4 după-amiază. I-am dat drumul şi ea s-a repezit drept la frigider,

– Hei, ai supă.

– Da.

– E bună?

– Da.

– Te superi dacă gust şi eu?

– E-n regulă.

Am auzit-o punând-o pe aragaz. Apoi am auzit-o băgând lingura în ea.

– Dumnezeule! Chestia asta e fadă. Are nevoie de mirodenii!

Am auzit-o cum mestecă mirodeniile în supă. Apoi a încercat-o.

– Aşa e mai bine! Dar mai trebuie! Eu sunt italiancă, ştii. Acum... aha... aşa e mai bine! Acum am s-o las să se încălzească. Pot să beau o bere?

– Bine.

A intrat cu sticla şi s-a aşezat.

– Ţi-e dor de mine? a întrebat ea.

– N-o să ştii niciodată.

– Cred că am să obţin iar slujba mea de la Play Pen.

– Minunat.

– Vin nişte tipi acolo care dau bacşişuri grase. Unul mi-a dat câte 5 dolari în fiecare seară. Era îndrăgostit de mine. Dar niciodată nu mi-a zis să merg cu el. Doar se holba la mine. Un ciudat. Era proctolog şi uneori se masturba doar privindu-mă cum mă fâţâiam pe-acolo. Puteam să miros chestia aia pe el, ştii...

– Păi, i-ai făcut felul...

– Cred că supa e gata. Vrei şi tu?

– Nu, mulţumesc.

Tammie s-a dus în bucătărie şi am auzit-o scoţând supa cu polinicul. A rămas acolo mai multă vreme. Apoi a apărut.

– Poţi să mă împrumuţi cu 5 dolari până vineri?

– Nu.

– Atunci cu doi.

– Nu.

– Dă-mi atunci doar un dolar. I-am dat lui Tammie o mâna de mărunţiş. În total un dolar şi 37 de cenţi.

– Mulţumesc, a zis.

– Pentru puţin.

Apoi a dispărut pe uşă.

În seara următoare a venit Sara. De obicei, nu trecea pe la mine aşa des. Cred că era din cauza sărbătorilor, toată lumea era rătăcită, pe jumătate ţicnită, speriată. Aveam vinul alb pregătit şi am turnat câte un pahar