– Cum îţi merge treaba? am întrebat-o.

– Afacerile sunt de rahat. Abia dacă scoţi un ban ca să nu dai faliment.

– Unde sunt clienţii?

– Au plecat cu toţii din oraş.

– Toate planurile noastre au hibe.

– Nu toate. Unii oameni au succes după succes.

– Adevărat.

– Cum e supă?

– E pe terminate.

– Ţi-a plăcut?

– Nu prea am mâncat.

Sara s-a dus în bucătărie şi a deschis uşa frigiderului.

– Ce s-a întâmplat cu supa? Pare stranie. Am auzit-o gustând-o. Apoi a fugit la chiuvetă şi a scuipat.

– Dumnezeule, a fost otrăvită! Ce s-a întâmplat? S-au întors Tammie şi Arlene să mănânce şi supa?

– Doar Tammie.

Sara n-a urlat. A vărsat ce mai rămăsese din supă în chiuvetă şi a dat drumul la apă. O puteam auzi suspinând pe tăcute. Sărmanul curcan hrănit natural avusese un Crăciun dificil.

100.

Ajunul Anului Nou era o altă seară grea prin care trebuia să trec. Părinţilor mei întotdeauna le plăcuse la nebunie Revelionul. Ascultau la radio cum se apropia, oraş după oraş, până ce şosea în Los Angeles. Artificiile explodau, se auzeau fluiere şi claxoane, beţivii borau, soţii flirtau cu nevestele altora, nevestele cu cine puteau. Toată lumea se săruta şi se juca de-a hai-să-te-apuc-de-cur prin băi, firide şi uneori chiar pe faţă, mai ales la miezul nopţii, şi a doua zi se iscau teribile certuri de familie, ca să nu mai amintesc de Turneul Parăzii Trandafirilor şi de meciul de fotbal tradiţional.

Sara a sosit devreme de Revelion. Se entuziasma cu privire la lucruri precum Muntele Vrăjit, filme a căror acţiune se petrecea în spaţiu, Star Trek, anumite formaţii rock, spanac cu maioneză şi hrană pură, dar avea un bun simţ fundamental mult mai pregnant decât oricare altă femeie pe care o întâlnisem vreodată. Poate doar una singură, Joanna Dover, îi putea egala bunul simţ şi blândeţea. Sara arăta mult mai bine şi era mult mai credincioasă decât oricare dintre femeile mele obişnuite, aşa că acest An Nou n-avea să fie chiar atât de rău.

Tocmai mi se urase La mulţi ani! de către un crainic idiot de la o televiziune locală. Îmi displăcea să-mi ureze La mulţi ani un străin. De unde ştia el cine sunt? Poate că eram un tip care legase o copilă de cinci ani cu sârmă de tavan, atârnând-o de glezne în vreme ce o tăia încet în bucăţi.

Sara şi cu mine începusem să sărbătorim. Dar era dificil să te îmbeţi când jumătate din omenire se chinuia să se îmbete o dată cu tine.

– Păi, i-am spus eu Sarei, n-a fost un an rău. Nu m-a ucis nimeni.

– Şi încă o să fii în stare să bei în fiecare seară şi să te trezeşti în fiecare zi la prânz.

– Măcar dacă aş putea s-o mai ţin aşa încă un an.

– Nu eşti decât un bătrân alcoolic. A bătut cineva la uşă. Nu-mi venea să cred ochilor.

Era Dinky Summers, tipul care cânta folk rock, şi prietena lui, Janis.

– Dinky, am strigat cu entuziasm. Hei, la naiba, omule, ce-i cu tine?

– Nu ştiu, Hank, m-am gândit pur şi simplu să-ţi facem o vizită.

– Janis, ea e Sara. Sara... Janis. Sara s-a dus şi a mai adus două pahare. Am turnat. Conversaţia nu era cine ştie ce.

– Am scris cam vreo zece bucăţi noi. Cred că sunt din ce în ce mai bun.

– Şi eu cred că este, a zis Janis. Zău.

– Ascultă, Hank, în seara aia când am cântat înainte de întâlnirea ta cu cititorii, am fost chiar atât de rău?

– Dinky, nu vreau să-ţi rănesc sentimentele, dar să ştii că mai mult beam decât ascultam. Mă gândeam la faptul că trebuia să mă prezint acolo şi mă pregăteam să fac faţă, o chestie care îmi întoarce stomacul pe dos.

– Dar mie îmi place la nebunie să apar în faţa mulţimii şi, când sunt pe scenă şi le place cum cânt, mă simt ca-n rai.

– Cu scrisul e altceva. Îl faci singur, n-are nici o legătură cu publicul.

– S-ar putea să ai dreptate.

– Am fost acolo, a zis Sara. Doi tipi au trebuit să-l ajute pe Hank să urce pe scenă. Era beat şi îi era rău.

– Ascultă, Sara, a întrebat Dinky. Am cântat chiar aşa de rău?

– Nu, nu-i adevărat. Publicul era pur şi simplu nerăbdător să-l vadă pe Chinaski. Orice altceva îi irită.

– Mulţumesc, Sara.

– Folk rock-ul, pur şi simplu, nu reprezintă mare lucru pentru mine, am spus.

– Ce-ţi place?

– Aproape toţi compozitorii clasici germani, plus câţiva ruşi.

– Am scris vreo zece bucăţi noi.

– Am putea auzi câteva? a întrebat Sara.

– Dar n-ai chitara cu tine, nu-i aşa? am întrebat.

– Ba o are, a zis Janis. Nu pleacă niciodată fără ea.

Dinky s-a ridicat, a ieşit şi şi-a adus instrumentul din maşină. S-a aşezat cu picioarele încrucişate pe covor şi a început să-şi acordeze chitara. Urma să avem parte de o distracţie în direct. A început să cânte. Avea o voce plină, puternică. Sărea din perete în perete. Cântecul era despre o femeie, o poveste tristă între Dinky şi o femeie. Nu era chiar atât de rău. Poate că pe scenă, cu spectatori plătitori, ar fi ieşit bine. Dar era mai greu de zis atunci când artistul stătea în faţa ta pe covor. Era mult prea personal şi jenant. Totuşi, am hotărât că nu era chiar atât de rău. Avea însă o problemă. Îmbătrânea. Buclele blonde nu mai erau chiar aşa de aurii şi inocenţa gen ochi larg deschişi se mai pierduse. În curând, avea să dea de necaz. Am aplaudat cu toţii.

– Straşnic, amice, am zis.

– Chiar ţi-a plăcut, Hank? Mi-am fluturat mâna în aer.

– Ştii, mie întotdeauna mi-a plăcut ce scrii.

– Mulţumesc, amice.

S-a grăbit să treacă la următorul cântec. Şi ăsta era despre o femeie. O fostă gagică. Fusese plecată toată noaptea. Avea ceva umor, dar nu eram sigur dacă era deliberat. Oricum, Dinky a terminat şi noi am aplaudat. A continuat cu următorul.

Dinky era inspirat. Avea volum, nu glumă. Picioarele i se răsuceau în tenişi şi ne lăsa să auzim asta. De fapt, muzica îl reprezenta într-un fel. Nu arăta ce trebuie şi nici