nu sună aşa cum trebuie, totuşi produsul însuşi era mult mai bun decât ceea ce puteai asculta de obicei. Mă făcea să mă simt josnic pentru că nu-l puteam lăuda fără rezerve. Însă dacă minţeai pe cineva apropo de talentul lui doar pentru că stătea în faţa ta, asta era minciună cea mai de neiertat dintre toate, pentru că îi spunea de fapt să continue, ceea ce era, în fond, cea mai proastă modalitate pentru un om fără talent autentic de a-şi risipi viaţa. Dar mulţi făceau asta. Prieteni şi rude mai ales.

Dinky s-a repezit la următorul cântec. Avea de gând să ne ofere tot repertoriul. Am ascultat şi am aplaudat, însă măcar aplauzele mele au fost cele mai reţinute.

– Cel de-al treilea vers, Dinky, nu mi-a plăcut, am zis.

– Dar e nevoie de el, ştii, pentru că...

– Ştiu.

Dinky a ţinut-o tot aşa. Şi-a cântat toate cântecele. I-a luat ceva timp. Au fost şi câteva pauze. Când în cele din urmă a venit miezul nopţii, Dinky, Janis, Sara şi Hank erau încă împreună. Dar, slavă Domnului, cazul chitarei era închis. Decizia juriului a rămas blocată.

Dinky şi Janis au plecat pe la unu, eu şi cu Sara ne-am urcat în pat. Am început să ne îmbrăţişăm şi să ne sărutăm. Eram, aşa cum am spus, un entuziast al sărutului. Aproape că nu mă puteam abţine. Sărutul autentic era foarte rar. Niciodată n-o făceau ca lumea în filme sau la televizor. Sara şi cu mine eram în pat, frecându-ne trupurile şi sărutându-ne din greu. Ea chiar că-şi dăduse drumul. Întotdeauna fusese la fel în trecut. Drayer Baba ne privea de undeva de sus - ea m-apuca de pulă şi eu mă jucam cu pizda ei, şi apoi sfârşea prin a-şi freca pulă de pizdă, iar dimineaţa pielea pulii era roşie şi aspră.

Am ajuns la partea cu frecatul şi, brusc, ea m-a apucat de pulă şi şi-a vârât-o în pizdă.

Eram uluit. Nu ştiam ce să fac.

În sus şi-n jos, nu? Sau, mai degrabă, înăuntru şi-n afară. Era ca mersul pe bicicletă: nu uitai niciodată. Era o femeie cu adevărat frumoasă. Nu mă puteam abţine. Am apucat-o de părul roşu-auriu, i-am tras gura către a mea şi mi-am dat drumul.

S-a ridicat, s-a dus în baie, iar eu m-am uitat la tavanul albastru al dormitorului şi am zis, Drayer Babă, iart-o.

Însă, de vreme ce el niciodată nu vorbea şi nu se atingea de bani, nu mă puteam aştepta la un răspuns şi nici nu-l puteam plăti.

Sara a ieşit din baie. Avea o siluetă firavă, era slabă şi bronzată, dar fermecătoare. S-a urcat în pat şi ne-am sărutat. A fost un sărut cu gura deschisă, ca între îndrăgostiţi.

– La mulţi ani, a zis ea.

Am adormit, îmbrăţişaţi.

 

 

101.

 

Corespondam în continuare cu Tanya şi, în seara de 5 ianuarie, mi-a telefonat. Avea o voce ascuţită, agitată, sexy, ca de Betty Boop{16}.

– Vin mâine seară cu avionul. M-aştepţi la aeroport?

– Cum o să te recunosc?

– Am să port un trandafir alb.

– Minunat.

– Ascultă, eşti sigur că vrei să vin?

– Da.

– Bine. Voi fi acolo.

Am închis telefonul. M-am gândit la Sara. Dar nu eram căsătoriţi. Un bărbat avea nişte drepturi. Eram scriitor. Eram un bătrân pervers. Relaţiile umane oricum nu funcţionau, Doar primele două săptămâni aveau oarece şarm, apoi cei doi îşi pierdeau interesul. Măştile cădeau şi apăreau cei adevăraţi: ciudaţi, imbecili, demenţi, răzbunători, sadici, ucigaşi. Societatea modernă îşi crease propriul tip de oameni şi ei se hrăneau unul cu altul. Era un duel până la moarte, într-o haznă. Am ajuns la concluzia că, atunci când era vorba de o relaţie umană, puteai spera la cel mult doi ani şi jumătate. Regele Mongut al Siam-ului a avut nouă mii de neveste şi concubine. Regele Solomon din Vechiul Testament avusese 700 de neveste; August cel Puternic al Saxoniei a avut 365 de neveste, câte una pentru fiecare zi a anului. Numărul îţi dă siguranţă. Am format numărul Sarei. Era acasă.

– Bună, am zis.

– Mă bucur că ai sunat, a răspuns ea. Tocmai mă gândeam la tine.

– Cum merge afacerea?

– N-a fost o zi rea.

– Ar trebui să măreşti preţurile. Dai marfa de pomană.

– Dacă nici n-aş câştiga, nici n-aş pierde, n-ar mai trebui să plătesc impozite.

– Ascultă, m-a sunat cineva în seara asta.

– Cine?

– Tanya.

– Tanya?

– Da, am tot corespondat cu ea. li plac poeziile mele.

– Am văzut scrisoarea pe care ţi-a scris-o. Ai lăsat-o la vedere. Ea e cea care ţi-a trimis poza aia unde i se vede pizda?

– Da.

– Şi vine să te vadă?

– Da.

– Hank, mi-e silă, mi-e mai mult decât silă. Nu ştiu ce să fac.

– Vine. Am zis c-o s-o aştept la aeroport.

– Ce încerci să faci? Ce înseamnă asta?

– Poate că nu sunt un om bun. Există tot felul de soiuri şi grade.

– Asta nu-i un răspuns. Cum rămâne cu tine, cu mine? Cum rămâne cu noi? Nu-mi place să pozez în eroină de telenovelă, dar m-am implicat în relaţia asta...

– Vine încoace. Să înţeleg că ăsta e sfârşitul relaţiei noastre?

– Hank, nu ştiu. Cred că da. Nu ştiu ce să-ţi spun.

– Ai fost foarte drăguţă cu mine. Nu sunt sigur că ştiu întotdeauna ce fac.

– Cât o să stea aici?

– Două sau trei zile, presupun.

– Îţi dai seama cum o să mă simt?

– Cred că da...

– OK, sună-mă după ce o să plece şi o să vedem atunci.

– Bine.

M-am dus în baie şi m-am privit în oglindă. Arătam îngrozitor. Am tăiat nişte fire albe din barbă şi nişte păr din jurul urechilor. Salutare, Moarte! Dar am avut parte de aproape şase decenii. Ţi-am oferit de atâtea ori ocazia să mă găbjeşti, încât ar fi trebuit să fiu al tău de mult. Vreau să fiu îngropat lingă hipodrom... unde pot auzi caii alergând.

În seara următoare eram la aeroport, aşteptând. Am ajuns devreme, aşa că m-am dus la bar. Mi-am comandat ceva de băut şi am auzit pe cineva suspinând. M-am uitat în jur. La o masă, mai în spate, o femeie suspină. Era o tânără negresă - foarte deschisă la culoare - într-o