număr mare, şi toate regulile războiului din ţara lor au fost, din această pricină, spulberate. Într-adevăr, până atunci doar samuraii se luptau cu săbiile. Şogunul Oda Nobugana a creat un corp de archebuzieri pe care i-a învăţat cum să tragă în rafale ca să oprească o cavalerie duşmană.

La acest aport material, portughezii au adăugat un al doilea cadou, de data aceasta spiritual: creştinismul. Papa tocmai împărţise lumea între Portugalia şi Spania, iar Japonia i-a fost hărăzită primei. Portughezii au trimis aşadar iezuiţi, care iniţial au fost foarte bine primiţi. Japonezii asimilaseră deja câteva religii, iar pentru ei creştinismul nu reprezenta decât una în plus. Dar intoleranţa principiilor creştine i-a enervat până la urmă.

Ce mai era şi cu religia asta catolică care susţinea că toate celelalte credinţe sunt eronate, care îi asigura că strămoşii lor, cărora le dedicau un cult neştirbit, se perpeleau acum în Infern pe motiv că nu cunoscuseră botezul?

Atâta sectarism a şocat întreaga populaţie niponă. Japonezii i-au torturat şi i-au masacrat pe cei mai mulţi dintre iezuiţi. După care, cu prilejul revoltei de la Shimabara, a venit rândul japonezilor deja convertiţi la creştinism să fie exterminaţi.

De atunci încolo, niponii au oprit orice intruziune occidentală. Singurii toleraţi au fost negustorii olandezi, izolaţi pe o insulă din largul coastei. Şi chiar şi respectivii comercianţi au fost lipsiţi, multă vreme, de dreptul de-a pune piciorul pe arhipelagul propriu-zis.

 

EDMOND WELLS,

Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

 

 

 

138. ÎN NUMELE COPIILOR NOŞTRI

 

Regina termitelor îşi răsuceşte perplexă antenele, apoi, dintr-o dată, se opreşte şi se întoarce cu faţa la furnicile care i-au năpădit loja.

O să vă ajut, spuse ea. O să vă ajut nu fiindcă mă ţineţi sub ameninţarea jeturilor voastre de acid formic, ci pentru că Degetele sunt şi duşmanii noştri.

Degetele, explică ea, nu respectă nimic şi pe nimeni. Ele întind nişte prăjini lungi dotate cu un fir de mătase care are la capăt cârlig în care înfig larve de muşte sau viermişori, supunându-i astfel unui chin oribil. Degetele cufundă şi scot cârligele până când unii peşti milostivi binevoiesc să omoare de tot victimele.

Pentru a-şi garnisi firele de mătase, Degetele au cutezat să meargă şi mai departe. Un grup de-al lor s-a luat de Moxiluxun, propriul ei oraş. Au străpuns coridoarele, au devastat hambarele şi au năruit loja regală. Şi ce căutau barbarii ăştia? Nimfele! Le-au luat pe toate cu ei.

Termitele credeau că puii sunt pierduţi definitiv, când vânătorii i-au văzut la un moment dat zbătându-se la capătul unei prăjini şi urlând feromoni de chemare în ajutor.

Cum puteau să-i salveze? Cerând ajutorul gândacilor-de-apă carnivori. Coleopterele acestea aveau să le servească termitelor drept corăbii.

Corăbii?

Regina explică: aşa cum furnicile au ştiut să domesticească nişte scarabei-rinocer pentru a face din ei animale de transport aerian, termitele, în ce le priveşte, au domesticit nişte gândaci-de-apă carnivori pentru ca ei să le transporte pe apă. Era de-ajuns să se urce pe o frunză de miozotis, pentru ca apoi să fie împinse de către aceştia. Bineînţeles că nu a fost deloc uşor. La început, broaştele făceau bucăţi majoritatea ambarcaţiunilor.

Întreg mediul acvatic le-a fost ostil termitelor până când ele au învăţat să tragă cu clei în botul broaştelor şi să treacă la abordajul peştilor mari, pe care îi perforau cu mandibulele.

Din nefericire, navele termitelor nu au mai izbutit să salveze nimfele. Degetele le cufundau în apă înainte ca acestea să fi apucat să ajungă la ele. Operaţiunea le-a permis însă să-şi dezvolte tehnicile de navigaţie şi să preia controlul suprafeţei fluviului.

Aveţi dreptate, strigă regina Moxiluxunului, situaţia asta nu mai poate să dureze. Este timpul să ne unim ca să le băgăm minţile în cap Degetelor ăstora care ne distrug oraşele, folosesc focul şi ne torturează copiii.

Şi în numele străvechii alianţe îndreptate contra celor ce folosesc focul, regina oferă cruciadei patru legiuni de nasutiterme, două legiuni de cubiterme şi două legiuni de schedorhinoterme, acestea fiind nişte subcaste termite a căror morfologie s-a adaptat diferitelor forme de luptă.

Să dăm uitării ura seculară dintre furnici şi termite. Înainte de toate, trebuie să punem capăt abuzurilor şi jafului acestor monştri.

Pentru a nu mai pierde timpul, suverana propune ca traversarea fluviului să se facă cu ajutorul flotei sale. Moxiluxunul şi-a creat propriul său port, într-un golf adăpostit de vânt, ce se prelungeşte cu o plajă de nisip fin.

Furnicile se îndreaptă spre plajă. Frunze lungi de miozotis zac pretutindeni. Unele sunt încărcate cu provizii de hrană ce aşteaptă să fie descărcate. Altele sunt goale, pregătite să pornească spre noi ţinuturi. Termitele au construit o radă artificială din celuloză în care îşi ţin la adăpost corăbiile, plantând chiar nişte trestie pe dig ca să-şi ferească portul de vânt şi de valuri.

Ce se află pe insula din faţă? se interesează 103.

Nimic, în afară de salcâmul acela tânăr, pe care termitele nu l-au mâncat deoarece nu le place deloc acest fel de celuloză. Altminteri, insula le serveşte uneori drept adăpost pe timp de furtună.

103 şi 24, care duce coconul, urmate de furnici şi termite, se instalează pe una din frunzele de nu-mă-uita, a cărei suprafaţă este acoperită de un puf transparent. Câteva termite împing nava pe apă şi sar apoi la iuţeală, căutând să nu-şi ude labele.

O moxiluxiană îşi înmoaie antenele în apă şi degajă un feromon. Pe loc, se apropie două siluete. Sunt gândacii-de-apă carnivori, prieteni ai Oraşului termit, nişte coleoptere care respiră sub apă prinzând o bulă de aer între elitre. Datorită buteliei acesteia de oxigen, ei pot rămâne foarte mult timp în imersiune. Labele anterioare le sunt echipate cu ventuze ce servesc de obicei în timpul împerecherii, dar pe care acum şi le fixează dedesubtul frunzei ca s-o poată propulsa.

La semnalul chimic lansat sub unde, gândacii încep să învolbureze apa cu lungile lor labe posterioare, făcând ca, încetul cu încetul, corăbiile termite să pornească pe fluviu.

Şi cruciada îşi continuă, neabătută, drumul.

 

 

 

139. COMUNIUNE

 

Augusta Wells şi tovarăşii ei de viaţă subterană făcuseră cerc în vederea unei noi şedinţe de comuniune! Rând pe rând, fiecare emise câte un sunet înainte de-a se