— Funcţiile ficatului sunt zero, plămânii sunt numai găuri de la optzeci de ani de fumat, are cancer colorectal, care avansează ca melcul, dar e extrem de malign, iar pereţii inimii îi sunt subţiri ca aripa de fluture. Cu toate acestea, nu se dă bătută.

Dacă Azreel avea dreptate (şi, din câte ştia Dan, Azreel nu se înşela niciodată), contractul pe termen lung pe care îl încheiase Eleanor cu viaţa era pe punctul de a expira. Însă bătrâna nu părea deloc că s-ar fi aflat în pragul morţii. Când Dan intră în cameră, era ridicată în capul oaselor şi mângâia drăgăstos motanul. Permanentul era proaspăt şi elegant – coafeza fusese la ea cu doar o zi în urmă –, iar cămaşa roz de noapte era la fel de imaculată ca întotdeauna, culoarea aceea proaspătă reflectându-se puţin în obrajii ei ofiliţi. Partea de jos a cămăşii era întinsă peste picioarele ei uscate ca o rochie de bal.

Dan duse mâinile la faţă, bâţâind din degete:

— O-la-la! Une belle femme! Je suis amoureux!

Bătrâna îşi dădu ochii peste cap, apoi, cu o mişcare cochetă, îşi lăsă obrazul pe umăr şi îi surâse.

— Cu siguranţă că nu eşti Maurice Chevalier, dar tot te iubesc, mon cher. Îl ai pe vino-ncoa’, ceea ce-i important; eşti impertinent, ceea ce-i şi mai important; şi ai un popou absolut adorabil, iar ăsta e cel mai important. Fundul bărbatului este poansonul cu care conduce lumea, iar fundul tău e numai bun. Probabil că în tinereţile mele ţi l-aş fi frământat în palme şi te-aş fi mâncat bucăţică cu bucăţică în văzul lumii. De preferat, lângă piscina hotelului Le Meridien din Monte Carlo.

Vocea ei aspră dar cadenţată reuşi cumva să confere farmec imaginii, iar nu vulgaritate. Pe Dan, răguşeala ei tabagică îl ducea cu gândul la vocea unei cântăreţe de cabaret care le văzuse şi le făcuse pe toate încă dinainte de marşul în pas de gâscă al armatei naziste pe Champs-Élysées, din primăvara lui 1940. Istovită, da, însă departe de a fi scoasă de pe afiş. Şi, cu toate că arăta precum „moartea lui Dumnezeu”, în pofida culorii reflectate în obraji din cămaşa de noapte, iscusit aleasă, adevărul este că arăta aşa încă din 2009, anul când se mutase în Camera 15 din Rivington Unu. Doar prezenţa lui Azzie dovedea că seara aceasta era diferită.

— Sunt convins că ai fi făcut un spectacol de toată lauda, îi spuse el.

— Te vezi cu vreo doamnă, mon cher?

— În prezent, nu.

Cu o singură excepţie, mult prea tânără pentru a fi considerată amour.

— Mare păcat. Pentru că mai târziu, ăsta…

Şi ridică un deget descărnat, pe care-l lăsă apoi să cadă.

— … devine ăsta. Ai să vezi.

El zâmbi şi se aşeză pe marginea patului. Aşa cum se aşezase pe atât de multe până atunci.

— Cum te simţi, Eleanor?

— Nu prea rău.

Bătrâna îl urmări din privire pe Azzie care sărise jos de pe pat şi se unduia spre uşă, pentru că-şi încheiase misiunea pe seara respectivă.

— Am avut mulţi musafiri. Ţi-au speriat motanul, dar dragul de el a rezistat până ai venit tu.

— Nu-i motanul meu, Eleanor. E al căminului.

— Ba nu, îl contrazise ea pe un ton care sugera că discuţia nu mai prezenta vreun interes, al tău e.

Dan nu credea că Eleanor ar fi avut vizitatori, nici măcar unul singur, în afară de Azreel. Nu avusese vizitatori nici în seara aceasta, aşa cum nu avusese nici în ultima săptămână, ultima lună sau ultimul an. Era singură pe lume. Chiar şi dinozaurul acela de contabil care avusese grijă ani în şir de chestiunile ei financiare şi care venea în vizită o dată pe trimestru, cu mers greoi şi şovăielnic şi cărând cu el o servietă de dimensiunile unui portbagaj de Saab, chiar şi el plecase să-şi întâlnească Creatorul. Don’şoara O-La-La pretindea că ar fi avut ceva rude în Montreal, „dar nu mai am suficienţi bani cât să merit să se ostenească pentru mine”.

— Cine a fost pe la tine?

Gândindu-se că poate se referea la Gina Weems sau Andrea Bottstein, cele două infirmiere din tura dintre trei şi unsprezece de la Rivington Unu. Sau poate că trecuse pe la ea, ca să mai stea la taclale, Poul Larson, îngrijitorul mocăit, dar cumsecade, pe care Dan îl considera a fi antiteza perfectă a lui Fred Carling.

— Ţi-am zis, mulţi. Chiar şi acum mai vin. O paradă nesfârşită. Zâmbesc, fac plecăciuni, un copil şi-a scos limba şi şi-o mişcă de zici că-i o coadă de căţel. Unii vorbesc. Ai auzit de poetul George Seferis{38}?

— Nu, doamnă, recunosc că n-am auzit.

Ceilalţi erau acolo? Avea motive să creadă că era posibil, însă nu reuşea să-i simtă. Nu că strălucirea i-ar fi dat întotdeauna de veste.

— Domnul Seferis se întreabă: „Să fie acestea vocile prietenilor noştri morţi, ori este doar gramofonul?” Copiii sunt cei mai trişti. Am văzut un băieţel care a căzut într-o fântână.

— Chiar aşa?

— Da. Şi o femeie care s-a sinucis cu un arc de la pat.

Dan tot nu reuşea să simtă nici cel mai mic indiciu al vreunei alte prezenţe în cameră. Să-l fi secătuit întâlnirea avută cu Abra Stone? Posibil. Şi, oricum, strălucirea venea şi pleca după un grafic pe care niciodată nu reuşise să-l înţeleagă. Însă nu credea că despre asta era vorba. Avea sentimentul că Eleanor începuse să sufere de demenţă senilă. Ori poate se distra pe socoteala lui. Nu era exclus. Ce mucalită mai era Eleanor O-La-La! Se spunea despre un scriitor renumit – Oscar Wilde să fi fost? – că făcuse o glumă pe patul morţii: Ori dispare tapetul ăla, ori dispar eu.

— Trebuie să aştepţi, continuă Eleanor, de data aceasta fără strop de haz în voce. Luminile îl vor anunţa pe următorul sosit. S-ar putea să mai fie şi alte interferenţe. Uşa se va deschide. Şi atunci va veni şi vizitatorul tău.

Dan privi nesigur la uşa dinspre hol, rămasă deschisă. Întotdeauna lăsa uşile deschise, pentru ca să poată ieşi Azzie, dacă voia. Şi de obicei motanul pleca de îndată