de apă curgătoare. Râul Saco, fireşte; curgea prin vreo douăsprezece orăşele din New Hampshire, între North Conway şi Crawford Notch, unindu-le ca pe nişte mărgele pe o aţă.

Am văzut o pălărie rostogolindu-se spre rigolă. Un joben vechi şi ponosit, la fel cu cele purtate de magicieni. Ori de actorii din vechile comedii muzicale. Doar că nu era cu adevărat acolo, pentru că am închis ochii, am numărat până la cinci şi, când i-am deschis iar, dispăruse.

— Bine, am înţeles, a fost o strălucire, se adresă el apei curgătoare. Dar asta nu înseamnă neapărat că era pălăria pe care a văzut-o şi Abra.

Numai că nu credea ce spune, pentru că în aceeaşi noapte o visase pe Deenie. Murise, obrajii îi atârnau pe oasele craniului ca aluatul pe un sucitor. Era moartă şi învelită în pătura pe care o furase Dan din căruciorul unui boschetar. Fereşte-te de femeia cu joben, Ursuleţ. Aşa-i spusese. Şi încă ceva… ce anume?

E Regina Zgripţuroaică din Castelul Iadului.

— Nu-ţi aduci aminte, spuse el apei curgătoare. Nimeni nu-şi poate aminti un vis după doisprezece ani.

Dar şi-l amintea. Şi acum îşi amintea şi ce-i mai spusese femeia moartă din Wilmington: Dacă te pui cu ea, o să te mănânce de viu.

11

Ajunse în camera sa din turn imediat după şase seara, cu o tavă cu mâncare de la cantină. Se uită la tablă şi zâmbi:

 

Mulţumesc pentru că m-ai crezut.

 

De parcă aş fi avut de ales, draga mea.

Şterse mesajul Abrei şi apoi se aşeză să mănânce. După ce plecase din popasul de la marginea şoselei, se gândise iarăşi la Dick Hallorann. Lucru perfect normal: atunci când cineva îţi cere să-i dai lecţii, te întorci la profesorul tău ca să îl întrebi cum s-o faci. Dan nu mai păstrase legătura cu Dick în perioada anilor de beţie (îi fusese ruşine), dar acum îşi spuse că ar putea încerca să afle ce se întâmplase cu vechiul lui prieten. Poate chiar să reia legătura cu el, în cazul că Dick mai trăia încă. Hei, ce vorbă-i asta, o grămadă de oameni trăiesc peste nouăzeci de ani dacă ştiu să se îngrijească aşa cum trebuie. Uite, străbunica Abrei, de pildă – şi ea se învârte cam pe la vârsta aia.

Am nevoie de răspunsuri, Dick, şi tu eşti singura persoană care mi le-ar putea da. Aşa că, prietene, te rog, fă-mi un serviciu şi fii în viaţă.

Deschise calculatorul şi intră pe Firefox. Ştia că Dick îşi petrecea iernile ca bucătar la câteva hoteluri din Florida, dar nu mai ţinea minte numele acestora şi nici măcar pe care coastă se aflau. Probabil că pe amândouă – Naples într-un an, Palm Beach în anul următor, Sarasota sau Key West în celălalt an. Întotdeauna se găsea ceva de lucru pentru un om care ştia cum să încânte simţul gustativ, mai ales simţul gustativ al celor bogaţi, iar Dick se pricepuse la asta ca nimeni altul. Scrise repede Dick Hallorann şi Florida în caseta de căutare, apoi apăsă tasta ENTER. Primi imediat mii de răspunsuri, dar avu sentimentul că cel pe care îl căuta era al treilea de sus în jos şi oftă dezamăgit. Merse pe link şi pe ecran apăru un articol din The Miami Herald. Şi atunci nu mai avu niciun dubiu. Când văzu şi vârsta scrisă alături de nume, înţelese că prietenul lui nu mai era.

 

Renumitul maestru bucătar din South Beach,

Richard „Dick” Hallorann, 81 de ani

 

Era şi o poză. Mică, dar Dan ar fi recunoscut oriunde chipul acela vesel, plin de înţelegere. Murise singur? Dan se îndoia. Omul acesta fusese mult prea sociabil… şi mult prea mult îi plăcuse compania femeilor. Probabil că fusese multă lume alături de el în ultimele sale clipe. Multă lume, da… însă lipsiseră cei doi oameni pe care îi salvase în iarna aceea de demult, în Colorado. Wendy Torrance avea o scuză întemeiată: murise înaintea lui. Fiul ei, pe de altă parte…

Oare se afla într-o speluncă, îmbibat cu whisky şi punând la tonomat cântece adorate de şoferii de tiruri, atunci când murise Dick? Sau petrecea noaptea la puşcărie, sub acuzaţia de ultraj contra bunelor moravuri?

În articol scria că murise în urma unui infarct. Deplasă cursorul în partea de sus a paginii şi găsi data: 19 ianuarie 1999. Bărbatul care le salvase viaţa lui Dan şi pe cea a mamei lui murise de aproape cincisprezece ani. Prin urmare nu avea la ce ajutor să se aştepte din partea lui.

Auzi scârţâitul şoptit al cretei pe tablă. Rămase nemişcat câteva clipe în faţa computerului şi a cinei care se răcise deja. Apoi se întoarse. Foarte încet.

Creta nu se mişcase din suportul ei, dar pe tablă se închega un desen. Rudimentar, dar lesne de recunoscut. O mănuşă de baseball. La sfârşit, creta Abrei – invizibilă, fireşte, dar scoţând totuşi scârţâitul caracteristic – desenă un semn de întrebare în mijlocul ei.

— Trebuie să mă gândesc, răspunse el.

Dar, înainte de a începe să reflecteze la povestea cu băiatul care juca baseball, interfonul prinse viaţă, chemându-l pe Doctorul Somn.

IX

VOCILE PRIETENILOR NOŞTRI MORŢI

1

În acea toamnă a anului 2013, cea mai bătrână locatară a Căminului Rivington era Eleanor Ouellette, în vârstă de o sută doi ani. Atât de bătrână, încât numele ei nu fusese americanizat. Din cauza accentului franţuzesc, de care doamna nu reuşise să se dezbare în timpul vieţii ei lungi petrecute în Statele Unite, Dan îi zicea uneori Don’şoara O-La-La, poreclă ce o făcea să zâmbească. Ron Stimson, unul din cei patru doctori care veneau zilnic la azil, îi spusese lui Dan odată că Eleanor era