ochii Abrei dacă făcea o căutare exhaustivă pe internet? Ca la atât de multe alte întrebări referitoare la acest domeniu, nici asta nu avea un răspuns sigur.

— De ce l-au omorât, Dan? De ce l-au omorât pe băiatul ăla?

Şi-ar fi dorit să poată ascunde motivul pe care îl bănuia, dar discuţia lor, deşi foarte scurtă, îl convinsese că niciodată nu va avea acest gen de relaţie cu Abra Rafaella Stone. Alcoolicii pocăiţi caută să atingă „sinceritatea absolută din toate punctele de vedere”, dar rareori o dobândesc. Însă el şi Abra nu aveau cum să o evite.

(Hrană.)

Se holbă la el îngrozită, nevenindu-i să creadă.

— Adică tu spui că i-au mâncat strălucirea?

(Aşa cred.)

(Sunt VAMPIRI?)

Şi cu glas tare:

— Ca în Saga Amurg?

— Nu, nici vorbă, spuse Dan. Pentru numele lui Dumnezeu, Abra, îmi dau şi eu cu părerea, nimic mai mult.

Se deschise uşa bibliotecii. Dan se uită în spate, temându-se ca nu cumva să apară iarăşi mult prea curioasa Yvonne Stroud. Însă erau doar un băiat şi o fată care nu aveau ochi decât unul pentru celălalt. Se întoarse spre Abra.

— Trebuie să terminăm.

— Ştiu.

Fata ridică o mână la gură şi începu să-şi frece buzele, apoi realiză ce face şi lăsă mâna la loc pe genunchi.

— Dar, ştii… am atât de multe să te întreb. Atât de multe lucruri pe care vreau să le aflu. Ar dura ore întregi.

— Exact asta nu avem. Eşti convinsă că supermarketul în care se afla raionul de măcelărie se numea „La Sam”?

— Ce?

— Femeia asta. Era într-un supermarket în care era un raion de carne; „La Sam” se chema raionul?

— Da.

— Cunosc lanţul ăsta de supermarketuri. Ba chiar eu însumi mi-am făcut cumpărăturile într-unul sau două. Dar nu se găsesc în regiunea asta.

Fata zâmbi larg.

— Sigur că nu, Unchiule Dan, sigur că nu-s pe-aici. Sunt mai la vest. Şi asta am căutat pe Google.

Şi zâmbetul începu să pălească.

— Sunt sute de magazine dintr-astea, din Nebraska până în California.

— Cred că trebuie să mă gândesc mai mult la detaliul ăsta şi la fel trebuie să faci şi tu. Dacă ai ceva important să-mi spui, trimite-mi un e-mail. Deşi cred că ar fi mai bine dacă am…

Se lovi cu un deget în frunte.

— … dacă am coresponda aşa, ţaca-paca. Pricepi?

— Da, surâse ea din nou. Cea mai bună chestie din toată povestea asta e că mi-am găsit un prieten care ştie cum să ţaca-paca.

— Poţi să-mi scrii pe tabla din cameră?

— Sigur. E destul de uşor.

— Trebuie să ţii minte un lucru, mai presus de toate celelalte. N-o fi ştiind femeia cu pălărie cum să te găsească, dar ştie sigur că eşti pe undeva.

Fata nu se mai mişca. Parcă nici nu mai respira. El vru să-i citească gândurile, dar ea nu-i dădu voie.

— Poţi să-ţi pui în minte un fel de alarmă antifurt? Ca să prinzi de veste dacă e prin apropiere, fie fizic, fie mental?

— Tu crezi c-o să vină să mă caute, nu?

— S-ar putea să încerce. Din două motive. Primul – pentru că tu ştii că există.

— Şi ea, şi prietenii ei, şopti Abra. Are mulţi prieteni.

(Cu lanterne.)

— Şi al doilea motiv?

Înainte ca el să apuce să-i răspundă, Abra i-o luă înainte:

— Pentru că eu sunt gustoasă. Aşa cum era şi băiatul care juca baseball. Un aliment nutritiv şi gustos. Am dreptate?

Nu avea niciun rost să încerce să nege. Pentru Abra, fruntea lui era ca o fereastră deschisă.

— Poţi să-ţi pui alarma aia? Un fel de alarmă de proximitate. Asta înseamnă…

— Ştiu ce-i aia proximitate. Şi nu, nu ştiu dacă pot să mi-o instalez în minte. Dar am să încerc.

Dan ştiu ce urma să-i spună, fără să fie nevoie să-i citească gândurile. În fond, Abra nu era decât un copil. Acum ea îl apucă de mână, iar el nu se feri.

— Promite-mi că n-ai să-i laşi să pună mâna pe mine, Dan. Promite-mi.

Îi promise, pentru că era un copil şi avea nevoie de asigurări. Dar bineînţeles că nu exista decât un singur mod prin care şi-ar fi putut ţine promisiunea, iar acesta era să distrugă ameninţarea.

Şi îşi zise din nou: Of, Abra, în ce belele mă bagi tu pe mine.

Ca şi mai devreme, ea îi răspunse, tot fără cuvinte:

(Iartă-mă.)

— Nu-i vina ta, copilă. Nu tu…

(…ai vrut să ţi se întâmple asta,)

aşa cum nici eu nu am vrut. Haide, du-te să-ţi schimbi cărţile. Pornesc şi eu spre Frazier. Intru în schimbul de noapte.

— Bine. Dar suntem prieteni, da?

— Cei mai buni prieteni.

— Mă bucur.

— Şi pun pariu că îţi va plăcea Cârpaciul. În fond, şi tu ai dres câteva lucruri până acum. Am dreptate?

Două gropiţe adorabile îi apărură în colţurile gurii.

— Tu ştii mai bine.

— O, da, crede-mă că ştiu, oftă Dan.

Abra începu să urce treptele. Apoi se opri şi se întoarse la el.

— Nu ştiu cine e femeia cu pălărie, dar ştiu cum îl cheamă pe unul din prietenii ei. Barry Cintezoiul, sau cam aşa ceva. Cred că Barry ăsta e mereu pe lângă ea, oriunde s-ar afla. Şi l-aş putea găsi, dacă aş avea mănuşa de baseball a băiatului.

Frumoşii ei ochi albaştri îl priveau neclintiţi.

— L-aş putea găsi pe Barry Cintezoiul pentru că şi-a pus câteva secunde mănuşa în mână.

10

Cam pe la jumătatea drumului spre Frazier, pe când se gândea la femeia cu pălărie din povestea Abrei, Dan îşi aminti un lucru ce-l făcu să tresare puternic. Aproape că pierdu controlul maşinii şi depăşi linia dublă, alegându-se cu o admonestare iritată din partea claxonului de la camionul care venea din direcţie opusă pe Route 16.

Se întâmplase cu doisprezece ani în urmă, când de-abia venise în Frazier, iar dependenţa încă îi mai dădea târcoale. Se întorcea la camera lui închiriată în casa doamnei Robertson. Se anunţase viscol, aşa că Billy Freeman îi făcuse rost de o pereche de cizme. Nu-s arătoase, dar măcar sunt pereche. Şi tocmai ce dăduse colţul de pe strada Morehead pe Eliot, când văzuse…

În faţă era un popas. Dan intră acolo, opri maşina, coborî şi se duse către sunetul