depuneau un jurământ de confidenţialitate asemănător cu cel al Alcoolicilor Anonimi. Ceea ce, în cazul lui John, însemna o dublă asumare a datoriei tăcerii.

Abra tocmai spunea:

— Nu-i aşa că tu poţi să dai telefon părinţilor lui Bradley Trevor? Sau la secţia de poliţie din Districtul Canton? Pe mine nu m-ar crede, dar cu siguranţă că ar crede un adult.

— Aş putea.

Dar fireşte că un adult care ar cunoaşte locul unde era îngropat trupul băiatului ar ajunge automat în fruntea listei de suspecţi, aşa că, dacă se hotăra s-o facă, trebuia să fie foarte, foarte atent la ce şi cum spunea.

Of Abra, în ce belele mă bagi tu pe mine.

— Iartă-mă, şopti fetiţa.

Dan îşi puse mâna peste a ei şi o strânse uşurel.

— N-ai de ce să-ţi ceri iertare. Nu mi-am dorit să auzi gândul ăla. Abra se îndreptă de spate.

— Vai de mine, uite-o pe Yvonne Stroud. E în clasă cu mine. Dan îşi retrase rapid mâna şi se uită în direcţia în care privea mica lui prietenă. Văzu o fată durdulie, cu păr castaniu, cam de vârsta Abrei. Purta un ghiozdan în spate, aşa cum era moda, iar la piept strângea un caiet cu foi detaşabile. Îi privea pe amândoi cu ochi lacomi, indiscreţi.

— O să vrea să ştie absolut tot despre tine, zise Abra. Tot-tot-tot. Şi bârfeşte.

Aha.

Dan se uită iarăşi la fata care se apropia de ei.

(Nu suntem interesanţi pentru tine.)

— Haide, Abra, ajută-mă.

Şi o simţi cum i se alătură. Şi imediat gândul căpătă mai multă intensitate şi profunzime.

(NU SUNTEM DELOC-DELOC INTERESANŢI PENTRU TINE.)

— E bine aşa, zise Abra. Poate puţin mai tare. Haide, odată cu mine, ca şi când am cânta în cor.

(NICI NU NE VEZI, NU SUNTEM INTERESANŢI PENTRU TINE ŞI AI LUCRURI MAI BUNE DE FĂCUT.)

Yvonne Stroud porni grăbită mai departe pe trotuar, fluturând o mână către Abra într-un vag gest de salut, dar fără să încetinească. Urcă în fugă treptele din faţa bibliotecii şi dispăru înăuntru.

— Ai, nu mă-nnebuni! maimuţică şmecheră ce eşti! exclamă Dan.

Abra îl privi cu seriozitate.

— Ai grijă ce spui. În conformitate cu teoria relativităţii în versiunea mea, înseamnă că tu eşti unchiul maimuţicii.

Şi îi transmise imaginea unui urangutan bătrân, îmbrăcat în blugi.

Izbucniră amândoi în hohote nestăpânite de râs.

9

De trei ori îi ceru Dan să-i relateze întâmplarea cu placa turnantă, dorind să fie sigur că nu-i scapă niciun amănunt.

— Tu n-ai făcut niciodată chestia asta? îl întrebă Abra. Chestia cu „vederea-la-distanţă”?

— Chestia cu proiecţia astrală? Nu. Ţie ţi se întâmplă des?

— Doar o dată sau de două ori… sau de trei. Prima dată am intrat în corpul unei fete care înota în râu. Mă uitam la ea din curtea casei noastre. Aveam doar nouă sau zece ani. Şi nu ştiu de ce s-a întâmplat chestia asta, pentru că nu avea nicio problemă. Pur şi simplu înota împreună cu prietenii ei şi se simţea bine. Asta a fost cea mai lungă. A durat vreo trei minute, pe puţin. Tu îi zici proiecţie astrală? Adică ceva ca în cosmos?

— E un termen vechi. Vine de la şedinţele de spiritism care se făceau foarte des acum o sută de ani sau mai mult. Şi probabil că nu-i foarte potrivit. Înseamnă „experienţă extracorporală”.

De parcă puteai să etichetezi aşa ceva.

— Dar – te întreb doar ca să mă asigur că am înţeles bine – fata aia care înota nu a intrat ea în tine?

Abra scutură din cap cu vehemenţă, făcându-şi coada de cal să zboare în dreapta şi în stânga.

— Nici măcar nu ştia că sunt acolo şi că mă uit la ea. În ambele părţi a fost doar cu femeia aia. Femeia cu pălărie. Numai că atunci nu i-am văzut pălăria pentru că eram în interiorul ei.

Dan schiţă un cerc cu degetul în aer.

— Tu ai intrat în ea, ea a intrat în tine.

— Da, murmură Abra înfiorându-se la aducerea aminte. Ea l-a torturat pe Bradley Trevor până când l-a omorât. Şi când zâmbeşte, vezi că n-are decât un dinte mare şi lung sus.

Ceva din cuvintele ei îi atinse o coardă sensibilă. Ceva îl duse cu gândul la Deenie din Wilmington. Pentru că Deenie purtase pălărie? Nu, sau, cel puţin, el nu-şi amintea aşa ceva. Fusese destul de pilit atunci. În fond, poate că nu însemna nimic – creierul face uneori asocieri care mai de care mai bizare, atât şi nimic mai mult, mai ales în situaţii de stres. Oricât de puţin ar fi vrut el să recunoască, adevărul era că Deenie se afla mai mereu în gândurile lui. Ceva la fel de banal ca nişte sandale cu talpă de plută din vitrina vreunui magazin i-o readuceau imediat în minte.

— Cine-i Deenie? îl întrebă Abra.

Apoi clipi repede, dându-se puţin mai în spate, ca şi când Dan şi-ar fi fluturat mâna în faţa ochilor ei.

— Ups! Nu trebuia să văd asta. Scuze.

— Nu face nimic, spuse el. Să revenim la femeia cu pălărie. Mai târziu, când ai văzut-o la geam, nu a fost acelaşi lucru?

— Nu. Nici măcar nu sunt sigură dacă a fost o strălucire sau nu. Cred că a fost o aducere aminte, de atunci de când am văzut-o cum îl tortura pe băiat.

— Înseamnă că nu te-a văzut nici ea. Nu te-a văzut niciodată.

Dacă femeia cu pricina era periculoasă, aşa cum credea Abra, acesta era un aspect important.

— Nu. Sunt sigură că nu m-a văzut. Dar ştiu că vrea.

Se uită la el cu ochii mari şi cu buzele tremurându-i din nou.

— Când a fost chestia aia cu placa turnantă, gândul ei spunea oglindă. Voia să mă duc în dreptul unei oglinzi. Voia să mă vadă folosindu-mi ochii.

— Dar ce anume a văzut prin ochii tăi? Crezi că ar avea suficiente indicii ca să te găsească?

Abra încercă să-şi aducă aminte. Într-un final, spuse:

— Când s-a întâmplat, mă uitam pe geamul de la camera mea. De acolo nu se vede decât strada. Şi munţii, sigur că da, dar în America sunt foarte mulţi munţi, nu-i aşa?

— Aşa este.

Oare femeia aceea putea descoperi munţii văzuţi prin