— Abra, cât de mult ştiu părinţii despre strălucirea ta?

— Tata zice că mi-a trecut, cu excepţia câtorva lucruri, ca atunci când eram în tabără şi am dat telefon pentru că am ştiut că Momo e bolnavă, şi se bucură. Mama ştie că încă mai e acolo, fiindcă uneori mă mai roagă să-i găsesc câte ceva, luna trecută nu mai ştia unde pusese cheile de la maşină şi de fapt le lăsase pe masa de lucru a lui Tati din garaj, dar nu-şi dă seama cât de mult mai este. În orice caz, nici unul dintre ei nu mai vorbeşte despre… cum să zic… povestea asta.

Făcu o pauză, apoi continuă:

— Momo ştie totul. Nu se teme, ca mama şi tata, dar mi-a spus că trebuie să am mare grijă. Pentru că, dacă ar afla restul oamenilor…

Şi se strâmbă, dându-şi ochii peste cap şi scoţându-şi limba prin colţul gurii.

— Iete monstru’. Pricepi?

(da)

Fata schiţă un zâmbet recunoscător.

— Sigur că pricepi.

— Şi nu mai ştie nimeni altcineva?

— Păi… Momo a zis că ar trebui să vorbesc cu Doctorul John, pentru că el ştie deja nişte chestii. A… mă rog… a văzut ce am făcut cu nişte linguri pe vremea când eram foarte mică. Le-am cam agăţat de tavan.

— Nu cumva e vorba de John Dalton?

I se lumină chipul.

— Îl cunoşti?

— Da, ce să vezi! Odată am găsit eu ceva ce pierduse el.

(Un ceas!)

(Corect.)

— Să nu-i zici nimic, se nelinişti Abra. Nu i-am spus de băiatul care joacă baseball şi niciodată nu i-aş spune de doamna aia cu joben. Pentru că le-ar spune alor mei şi ei au şi aşa destule pe cap. Şi, în fond, ce ar putea face?

— Vorbim mai târziu despre asta. Acum spune-mi: cine-i băiatul care joacă baseball?

— Bradley Trevor. Brad. Uneori îşi întoarce şapca pe dos aşa cum poartă fanii. Ştii cum?

Dan dădu din cap. Ştia.

— E mort. Ei l-au omorât. Dar mai întâi l-au torturat. L-au torturat atât de tare!!!

Începu să-i tremure buza de jos şi, cât ai bate din palme, părea mai aproape de nouă ani decât de treisprezece.

(Nu plânge, Abra, nu trebuie să atragem…)

(Ştiu, ştiu.)

Îşi lăsă capul în jos, inspiră adânc de câteva ori, apoi îşi ridică iarăşi privirea. Avea ochii foarte strălucitori, dar nu-i mai tremura bărbia.

— Pe bune acum. Habar n-ai ce mă bucur că nu sunt singura de pe lume cu o chestie ca asta în cap.

O ascultă foarte atent atunci când îi povesti ce-şi mai aducea aminte despre prima ei întâlnire cu Bradley Trevor, din urmă cu doi ani. Nu era prea mult de spus. Cea mai clară imagine pe care o mai avea era cum băiatul zăcea pe jos în lumina încrucişată a mai multor raze de lanterne. Şi urletele lui. Îşi amintea urletele.

— Trebuiau să-l lumineze, pentru că-i făceau un fel de operaţie, spuse Abra. Sau, mă rog, aşa-i ziceau ei; dar de fapt îl torturau.

Apoi îi spuse cum îl descoperise pe Bradley pe ultima pagină a Ghidului Cumpărătorului din Anniston, laolaltă cu pozele tuturor celorlalţi copii dispăruţi. Şi cum atinsese fotografia lui ca să vadă dacă putea afla mai multe despre el.

— Tu poţi? îl întrebă pe Dan. Ţi se formează vreo imagine în minte dacă atingi o poză? Şi atunci reuşeşti să afli mai multe?

— Câteodată. Nu întotdeauna. Când eram mic puteam s-o fac mai bine.

— Crezi că o să-mi treacă atunci când am să mă fac mare? Nu m-aş supăra.

Abra se întrerupse ca să se gândească mai bine.

— Ba, de fapt, mi-ar cam părea rău. E greu de explicat.

— Ştiu ce vrei să spui. E talentul nostru. E ceea ce ştim noi să facem.

Abra zâmbi.

— Eşti sigură că ştii unde l-au omorât pe băiatul ăsta?

— Da, şi l-au îngropat tot acolo. I-au îngropat şi mănuşa de baseball.

Îi întinse o foaie de hârtie. Era o copie, nu originalul. S-ar fi simţit stânjenită să arate cuiva cum scrisese ea numele băieţilor din „Round Here” – nu o singură dată, ci iar şi iar şi iar. Chiar şi caligrafia aia i se părea acum caraghioasă, literele mari şi umflate care ar fi trebuit să exprime nu iubire, ci L-O-V-E.

— Nu-ţi face probleme din cauza asta, spuse distrat Dan, studiind cuvintele de pe foaie. Când eram cam de vârsta ta şi eu eram topit după Stevie Nicks{37}. Şi după Ann Wilson, de la Heart. Probabil n-ai auzit niciodată de ea, nu mai e de mult la modă, dar visam cu ochii deschişi la cum ar fi fost s-o invit la una din petrecerile de la Liceul Glenwood. Ei, uite, cât de prost puteam să fiu?

Abra se zgâia la el cu gura căscată.

— Prost, da, dar şi perfect normal. Amorurile astea de la pubertate sunt cele mai normale lucruri din lume, aşa că nu te mai judeca cu atâta asprime. Şi să ştii că n-am tras cu ochiul. Pur şi simplu mi-a sărit în faţă.

— Of, Doamne, şopti Abra, roşie ca focul în obraji. O să dureze ceva până am să mă obişnuiesc cu chestia asta, nu crezi?

— La amândoi o să cam dureze, puştoaico.

Dan îşi îndreptă iarăşi atenţia asupra hârtiei.

TRECEREA INTERZISĂ DIN ORDINUL

SECŢIEI DE POLIŢIE A DISTRICTULUI CANTON

PRODUSE ALIMENTARE ECOLOGICE

FABRICA DE ETANOL NR. 4

FREEMAN, IOWA

ÎNCHIS PÂNĂ LA NOI DISPOZIŢII

— Şi ai aflat toate astea… cum? Te-ai uitat de mai multe ori? Ca la un film?

— Mi-a fost uşor să citesc semnul cu TRECEREA INTERZISĂ, dar, da, ai dreptate, a fost nevoie să mă uit de mai multe ori ca să prind toate chestiile cu produsele ecologice şi fabrica de etanol. Tu nu poţi să faci asta?

— N-am mai încercat. Poate o dată, mai de mult, dar atât.

— Am căutat pe internet oraşul Freeman din Iowa, spuse Abra. Şi când am intrat pe Google Earth, am văzut şi fabrica. Locurile astea chiar există, să ştii.

Dan se gândi iar la John Dalton. Alţi colegi din Programul AA vorbiseră despre abilitatea lui neobişnuită de a găsi obiecte rătăcite, dar nu şi John. Deloc surprinzător, dacă stai să te gândeşti. Doctorii