Dan. Fata asta petrecuse toată viaţa cu o minge minunată în braţe, dar fără vreun tovarăş cu care să se joace. Şi, bineînţeles, la fel stăteau lucrurile şi în cazul lui. Pentru prima oară din copilărie – de la Hallorann – putea să şi transmită, dar să şi recepţioneze.

— Aşa este, dar nu-i acum momentul. Trebuie să-mi mai spui o dată totul de la capăt. În e-mail mi-ai dat doar câteva indicii.

— De unde să încep?

— Cu numele tău de familie, de pildă. De vreme ce sunt unchiul tău onorific, mi se pare că ar fi bine să-l ştiu.

Vorbele lui o făcură să izbucnească în râs. Dan încercă să rămână serios, dar nu fu în stare. Dumnezeu să-l aibă în paza Lui, deja era topit după ea.

— Mă numesc Abra Rafaella Stone, spuse fetiţa şi brusc zâmbetul îi dispăru de pe buze. Sper doar ca doamna aia cu joben să nu-l afle niciodată.

7

Au rămas pe banca din faţa bibliotecii vreme de trei sferturi de oră. Soarele blând al începutului de toamnă le mângâia obrajii. Şi, pentru prima dată în viaţă, Abra se simţi împăcată – încântată, chiar – cu talentul care o nedumerise mereu şi o înspăimântase adesea. Datorită acestui bărbat, acum ştia şi cum să-l numească: strălucirea. Era un nume bun, un nume încurajator, cu atât mai mult cu cât ea îl considerase întotdeauna un har al întunericului.

Şi aveau o mulţime de lucruri de vorbit – tomuri de însemnări pe care să le compare – şi de-abia începuseră când de ei se apropie ca să-i salute o cucoană corpolentă, cam la cincizeci şi ceva de ani, îmbrăcată cu o fustă de tweed. Se uită la Dan plină de curiozitate, dar nu o curiozitate ostilă.

— Bună ziua, doamnă Gerard. Acesta este unchiul meu, Dan. Unchiule, doamna Gerard mi-a fost profesoară anul trecut la Lingvistică Generală.

— Mă bucur să vă cunosc, doamnă. Dan Torrance e numele meu.

Doamna Gerard îi strânse mâna întinsă – o singură dată, într-o manieră ce-i trăda spiritul pragmatic. Abra îl simţi pe Dan – pe Unchiul Dan – relaxându-se. Bun aşa.

— Locuiţi prin zonă, domnule Torrance?

— Puţin mai încolo, în Frazier. Lucrez la căminul de bătrâni de acolo. Poate aţi auzit de el. Căminul Helen Rivington?

— O, da. Minunată muncă faceţi, domnule. Abra, ai apucat să citeşti Cârpaciul? Romanul lui Bernard Malamud pe care vi l-am recomandat?

Abra se posomorî.

— L-am primit în format electronic de ziua mea, dar nu m-am apucat încă de el. Mi se pare greu.

— Eşti pregătită pentru cărţi grele, o contrazise doamna Gerard. Mai mult decât pregătită. Vei ajunge la liceu înainte să-ţi dai seama, apoi la facultate. Îţi sugerez să începi chiar de astăzi. Mi-a făcut plăcere, domnule Torrance. Aveţi o nepoată extrem de inteligentă. Dar ascultă la mine ce-ţi spun, Abra: inteligenţa presupune şi responsabilitate.

O atinse uşor la tâmplă, ca pentru a da mai mare efect spuselor ei, apoi urcă treptele şi intră în bibliotecă.

Abra se întoarse spre Dan.

— N-a fost prea rău, nu?

— Deocamdată nu, recunoscu Dan. Dar, dacă se apucă să vorbească cu părinţii tăi…

— N-o să vorbească. Mama are grijă de Momo în Boston. Are cancer.

— Îmi pare foarte rău să aud asta. Momo e…

(bunica ta)

(străbunica mea)

— Şi, în fond, continuă Abra, nici n-am minţit prea mult când am zis că îmi eşti unchi. Anul trecut, la biologie, domnul Staley ne-a zis că toţi oamenii împart acelaşi plan genetic. Că lucrurile care ne fac să fim diferiţi unii de alţii sunt foarte mici. Ştiai că avem cam nouăzeci şi cinci la sută din structura genetică a câinilor?

— Nu ştiam, zise Dan, dar aşa se explică de ce îmi plouă în gură când văd pungile cu boabe la pet-shopuri.

Fata începu să râdă.

— Ideea e că ai putea să-mi fii unchi sau văr, sau ceva de genul ăsta.

— Asta-i teoria relativităţii în versiunea Abrei, nu?

— Aşa cred. Oare trebuie să avem părul de aceeaşi culoare ca să fim rude? Noi avem în comun ceva ce nu au ceilalţi oameni. Iar asta ne face să fim înrudiţi într-un fel mai special. Crezi că-i o genă, ca aia care-ţi face ochii albaştri ori părul roşu? Apropo, ştiai că în Scoţia trăiesc cei mai mulţi oameni cu părul roşu?

— N-am ştiut, spuse Dan. Eşti un izvor nesecat de informaţii.

Zâmbetul ei păli puţin.

— Mă iei la mişto?

— Absolut deloc. S-ar putea ca strălucirea noastră să fie un soi de genă, dar nu prea cred. Ce cred eu e că nu poate fi cuantificată.

— Adică nu putem s-o definim? Aşa cum nu-L putem defini pe Dumnezeu… şi nici raiul sau alte chestii dintr-astea?

— Da.

Se trezi că se gândeşte la Charlie Hayes şi la toţi cei de dinainte şi de după el, pe care, sub identitatea Doctorului Somn, îi ajutase să plece de pe lumea asta. Erau oameni care numeau acest moment al morţii trecere. Iar lui Dan îi plăcea cuvântul pentru că i se părea cum nu se poate mai potrivit. Adevărul este că ţi se schimbă modul de a gândi atunci când vezi bărbaţi şi femei trecând mai departe chiar sub ochii tăi, părăsind ceea ce liliputanii consideră a fi realitate, pentru Spărtura din Nori a vieţii de apoi. Pentru cei aflaţi pe patul de moarte, lumea era cea care trecea mai departe. Întotdeauna în aceste clipe de răscruce, Dan se simţise în prezenţa unei nemărginiri nevăzute. Oamenii dormeau, se trezeau, plecau undeva. Treceau mai departe. Mereu crezuse asta, chiar şi în copilărie.

— La ce te gândeşti? îl întrebă Abra. Văd, dar nu înţeleg. Şi vreau să înţeleg.

— Nu ştiu cum să-ţi explic, zise el.

— Era şi despre fantomiţe, nu? Odată le-am văzut şi eu, în trenuleţul ăla din Frazier. De fapt, a fost un vis, dar eu cred că a fost adevărat.

Dan făcu ochii mari.

— Pe bune?

— Da. Nu cred că voiau să-mi facă vreun rău, doar se uitau la mine, dar tot erau un pic cam înspăimântătoare. Poate că erau cei care au mers cu trenul ăla pe vremuri. Tu ai văzut vreodată fantomiţe? Ai văzut, nu-i aşa?

— Da, dar nu prea mult.

Iar unele fuseseră mai mult decât nişte simple fantome. Pentru că fantomele nu lasă urme