— Abra, Abra, Abra, murmură el mergând spre intrarea în Cămin. În ce te-ai băgat, măi, fetiţo? Şi în ce vrei să mă bagi pe mine!

Îşi spunea că va fi nevoie să-şi folosească strălucirea ca să încerce să intre în legătură cu ea, deşi metoda asta nu era întotdeauna sigură, însă atunci când intră în camera lui din turnul clădirii, înţelese că nu era cazul. Pe tablă era frumos scris:

cadabra@nhmlx.com

Privi perplex literele acelea, apoi pricepu despre ce era vorba şi izbucni în râs:

— Bună treabă, puştoaico, tare bună.

Îşi deschise laptopul. Câteva secunde mai târziu se uita la un formular gol de e-mail. Tastă adresa, apoi rămase cu ochii la pâlpâirea cursorului. Oare câţi ani avea? Din câte îşi putea da el seama, luând în calcul puţinele mesaje anterioare, pe undeva între înţeleaptă vârstă de doisprezece ani şi uşor naivii şaisprezece. Poate mai aproape de prima. Şi uite-te la el, bărbat în toată firea, cu peri cărunţi în barbă. Uite-te la el, cum e gata să discute cu ea pe mail. Prădătorul de lângă noi{36}, ce părere aveţi de chestia asta?

Poate nu s-a întâmplat nimic. În fond, e doar un copil.

Da, dar un copil al naibii de speriat. În plus, voia să afle mai multe despre ea. De mai multă vreme îl mâncau curiozităţile astea. Cam la fel cum şi Hallorann fusese curios în privinţa lui.

Aş cam avea nevoie de niţică pronie cerească acum. Şi de o căruţă de noroc.

În caseta pentru SUBIECT a formularului de e-mail, Dan scrise: Bună, Abra. Coborî apoi cursorul, trase aer adânc în piept, şi tastă cuvintele: Spune-mi ce s-a întâmplat.

În după-amiaza însorită a următoarei zile de duminică, Dan stătea pe una din băncile de lângă clădirea îmbrăcată în iederă a Bibliotecii Publice din Anniston. Deschisese exemplarul ziarului Union Leader pe care îl avea la el, dar habar nu avea ce însemnau cuvintele tipărite pe paginile acelea. Era mult prea emoţionat.

Fix la ora două, o fată în blugi coborî de pe bicicletă, pe care şi-o puse în rastelul de la marginea peluzei. Îi zâmbi larg şi îi făcu un semn vesel cu mâna.

Deci aşa. Ea era Abra. Ca în Cadabra.

Fetiţa era înaltă pentru vârsta ei; picioarele lungi fiind răspunzătoare pentru asta. Părul blond, bogat şi ondulat, era strâns la spate într-o coadă de cal ce părea gata să se desfacă la orice mişcare. Ziua era niţeluş cam răcoroasă şi ea era îmbrăcată cu o jachetă pe al cărei spate scria ANNISTON CYCLONES. Luă cele câteva cărţi legate la spatele bicicletei şi veni în fugă spre el, cu acelaşi zâmbet voios pe buze. Drăguţă, dar nu frumoasă. Doar ochii – ochii aceia albaştri şi mari – ochii erau frumoşi.

— Unchiu’ Dan! Ce bine-mi pare că te văd!

Şi-l luă prin surprindere ţocăindu-l viguros pe obraz. Scena asta nu făcea parte din scenariu. Era pur şi simplu înspăimântătoare convingerea ei că avea de-a face cu un om bun, iar nu cu vreun pervers sadic.

— Şi eu mă bucur, Abra. Stai aici, pe bancă, lângă mine.

O avertizase că vor trebui să dea dovadă de maximă prudenţă, iar Abra – copilă a epocii ei – pricepuse de îndată. Conveniseră ca întâlnirea să aibă loc undeva în văzul lumii, şi puţine locuri din Anniston erau mai potrivite pentru asta decât peluza din faţa bibliotecii, chiar în apropiere de micuţul centru comercial al oraşului.

Acum se uita la el cu interes nedisimulat, poate şi cu un strop de aviditate. Iar Dan simţea cum ceva, ca nişte degete micuţe, îi pipăie uşurel interiorul capului.

(Unde-i Tony?)

Dan îşi duse un deget la tâmplă.

Surâsul desăvârşi frumuseţea Abrei, transformând-o într-o fată care avea să frângă inimi peste vreo patru sau cinci ani.

(BUNĂ, TONY!)

Suficient de tare cât să-l facă să tresară şi iar îşi aduse aminte de reculul suferit de Dick Hallorann atunci, de mult, în maşina lui închiriată, în parcarea Hotelului Overlook. Îşi aduse aminte cum ochii acestuia se goliseră pentru o clipă de orice expresie.

(trebuie să vorbim tare)

(ok, bine)

— Eu sunt vărul tatălui tău, da? Nu chiar unchi, dar tu aşa îmi spui.

— Da, da, eşti Unchiul Dan. N-o să păţim nimic atâta vreme cât nu apare cea mai bună prietenă a mamei mele. O cheamă Gretchen Silverlake. Cred că ne cunoaşte tot arborele genealogic – tufişul, mai bine zis.

Splendid, gândi Dan. Prietena cea băgăcioasă.

— Nu-ţi face griji, spuse Abra. Băiatul ei e în echipa de fotbal şi ea nu pierde niciun meci de-al Cyclonilor. Aproape toată lumea se duce la meciul ăla, aşa că nu-ţi mai face griji că ar putea crede cineva că tu eşti…

Îşi încheie fraza cu o imagine mentală – o caricatură, mai degrabă. Apăru într-o fracţiune de secundă, neprelucrată, dar teribil de limpede. O fetiţă ameninţată pe o alee întunecată de un individ mătăhălos, îmbrăcat într-un trenci. Picioarele fetiţei tremurau puternic şi, chiar înainte ca imaginea să se şteargă, deasupra capului ei apăru un balon în care scria: Iete monstru’!

— Nu-i de râs, să ştii.

Îşi făcu propriul desen şi i-l trimise. Dan Torrance, în zeghe, dus spre celulă de doi poliţişti. Niciodată nu mai încercase să deseneze cu mintea, iar caricatura lui nu era la fel de reuşită ca a ei, dar era nespus de încântat să-şi dea seama că putea s-o facă. Apoi, aproape înainte să înţeleagă ce se petrece, Abra îi puse stăpânire pe desen. În el, Dan scoase un pistol de la brâu, îl îndreptă spre unul dintre poliţişti şi trase. Din ţeavă ieşi o batistă pe care scria POC!

Cu falca picată, Dan se holbă la fetiţă.

Abra îşi duse pumnii strânşi la gură şi chicoti.

— Scuze. N-am putut să mă abţin. Am putea s-o ţinem aşa toată ziua, nu? Şi ce distracţie ar mai fi!

Ar mai fi fost şi o mare uşurare după părerea lui