noroc, sau poate că aşa e soarta mea, dar oricum ar fi, trebuie să culeg ce am semănat. Ce a zis Dick în ziua aia când mi-a dat caseta de valori? Profesorul apare doar atunci când elevul e pregătit. Acum, nu că aş fi eu pregătit să fiu profesorul cuiva. Singura teorie pe care aş putea s-o demonstrez e că, dacă nu bei, n-ai cum să te îmbeţi.

Ajunsese în capătul străzii; acum făcu stânga împrejur şi porni înapoi. Era singur pe tot trotuarul. Straniu cât de iute se golea oraşul la sfârşitul verii, la fel cum se golise şi Hotelul Overlook. Şi membrii familiei Torrance rămăseseră singuri.

Nu. Nu complet singuri. Mai erau şi stafiile. Ele nu plecau niciodată.

4

Hallorann îi zisese lui Danny că se duce la Denver, de unde va lua avionul spre Florida. Şi îl întrebase dacă voia să-l ajute să-şi care bagajele până în parcarea hotelului şi Danny dusese unul dintre ele până la maşina închiriată a bucătarului. Era doar un sac cu fermoar, dar copilul fusese nevoit să-l ia în braţe ca să îl poată transporta până acolo. După ce Hallorann pusese valizele în portbagaj şi se urcară amândoi în maşină, bucătarul cel negru al Hotelului Overlook dăduse un nume lucrului aceluia din capul lui Danny Torrance, lucru pe care părinţii lui îl credeau doar pe jumătate.

Ai un har. Eu unul l-am numit întotdeauna strălucire. Aşa îi spunea şi bunica mea. Nu te simţi puţin cam singur când te gândeşti că nu mai e nimeni ca tine?

Da, se simţise singur, şi da, îşi imaginase că nu mai era nimeni ca el. Hallorann îl scăpase de ideea aceea eronată. De atunci încoace Dan întâlnise mulţi oameni care aveau, aşa cum spunea bucătarul cel negru, „niţică strălucire în ei”. Billy, de exemplu.

Dar nimeni ca fata care tocmai ce-i urlase în cap. Cât pe ce să-l facă bucăţi.

Oare şi el fusese atât de puternic? Parcă da, sau pe aproape. În ziua când se închisese Hotelul Overlook, Hallorann îi ceruse acelui băieţel tulburat să… cum spusese?

Să-i transmită un gând cu toată forţa pe care o avea.

Dan ajunsese în faţa Căminului Rivington şi se oprise la poartă. Începuseră să cadă primele frunze ale toamnei, iar adierea mătăsoasă a serii le învolbura pe lângă picioarele lui.

Şi atunci când l-am întrebat la ce să mă gândesc, el mi-a zis că la orice. „Dar gândeşte tare”. Şi m-am gândit, însă în ultima clipă am încercat să reduc forţa gândului. Cred că altminteri l-aş fi omorât. A tresărit puternic – ba nu, mai mult, s-a zdruncinat de parcă nu mai avea oase în el – şi şi-a muşcat rău buza. Mi-aduc aminte că i-a curs sânge. Mi-a spus că sunt ca un pistol. Şi după aia m-a întrebat despre Tony. Prietenul meu invizibil. Aşa că i-am spus.

Şi acum Tony se întorsese, dar nu ca prieten al lui Dan. Acum era prietenul unei fetiţe pe care o chema Abra. Şi ea intrase într-un necaz, aşa cum i se întâmplase şi lui Dan atunci, de mult. Însă ar fi atras atenţia şi ar fi stârnit suspiciuni dacă el, bărbat în toată firea, ar fi început să caute o fetiţă. Şi, în plus, avea o viaţă bună aici, în Frazier, o viaţă care i se cuvenea pe drept după toţi anii irosiţi.

Însă…

Însă atunci când el avusese nevoie de Dick – la Overlook şi, mai târziu, în Florida, atunci când se întorsese doamna Massey –, Dick venise de îndată. În limbajul Alcoolicilor Anonimi chestia asta se numeşte „misiunea celui de-al Doisprezecelea Pas”. Pentru că profesorul apare doar atunci când elevul este pregătit.

De mai multe ori fusese împreună cu Casey Kingsley şi cu alţi tipi din cadrul Programului AA să-şi îndeplinească misiunea presupusă de Al Doisprezecelea Pas, ajutând oameni care se înecau în droguri sau alcool. Uneori erau chemaţi de prietenii sau de şefii celor cu probleme; cel mai adesea însă de rudele care epuizaseră toate soluţiile şi ajunseseră la capătul puterilor. E drept că, de-a lungul anilor, avuseseră şi câteva succese, dar în majoritatea cazurilor, vizitele lor se încheiau cu uşi trântite în nas, iar Casey şi prietenii lui erau poftiţi fără menajamente să-şi vâre undeva toate tâmpeniile alea fariseice. Ba chiar unul dintre subiecţii cu pricina, un veteran al splendidei aventuri din Irak concepută de George Bush, cu minţile năclăite de metamfetamină, fluturase un pistol sub nasurile lor. Şi atunci, pe când se întorceau de la magherniţa din Chocorua unde locuia veteranul împreună cu biata lui nevastă înfricoşată, Dan spusese:

— Asta chiar că a fost o pierdere de vreme.

— Aşa ar fi fost, dacă am fi făcut-o pentru ei, răspunsese Casey. Am făcut-o pentru noi. Îţi place viaţa pe care o duci, Danny-băieţelule?

Nu era prima oară când îi punea această întrebare şi nu avea să fie nici ultima.

— Da.

Nici urmă de ezitare. Nu era el preşedintele General Motors şi nici nu juca în scene de amor la pielea goală cu Kate Winslet, dar, din punctul lui de vedere, Dan avea tot ce-şi putea dori.

— Crezi că tu ţi-ai câştigat-o?

— Nu, răspunse Dan. Nu chiar. N-ai cum să câştigi aşa ceva.

— Şi atunci ce crezi tu că te-a adus într-un loc unde îţi face plăcere să te trezeşti dimineaţa? Norocul sau pronia cerească?

Avusese sentimentul că îndrumătorul lui şi-ar fi dorit ca răspunsul să fie „pronia”, dar în timpul anilor de abstinenţă se deprinsese cu obiceiul – adesea incomod – al sincerităţii.

— Habar n-am.

— Nu-i nimic, pentru că nu-i nicio diferenţă atunci când eşti pus cu spatele la zid.