cuvintele MECANICUL DAN) dată spre ceafă, urându-le o noapte cât mai bună celor câţiva pasageri. Billy şedea pe o băncuţă. Jarul ţigării îi lumina intermitent chipul. Se apropia de şaptezeci de ani, dar arăta bine, îşi revenise complet după operaţia suferită cu doi ani în urmă şi zicea că n-are de gând să iasă prea curând la pensie.

— Şi ce să fac? întrebase el singura dată când Dan deschisese discuţia. Să mă retrag la ferma aia a morţii la care lucrezi tu? Să mă tem când motanul tău o să vină în vizită? Mersi frumos, da’ nu-i de mine.

Când ultimii doi, trei călători părăsiră agale gara, probabil cu gândul la cină, Billy îşi stinse ţigara şi se apropie de el.

— Îl duc eu în depou. Dacă nu cumva vrei s-o faci tu.

— Nu, du-l tu. Ai frecat destul menta. Când ai de gând să te laşi de fumat, Billy? Ştii că doctorul ţi-a zis că ţigările au contribuit şi ele la problema pe care ai avut-o cu burta.

— Le-am redus aproape la zero, răspunse Billy, cu căutătura furişă a celui care minte.

Dan ar fi putut să afle foarte simplu cu cât anume îşi redusese prietenul lui ţigările – probabil că nici n-ar fi avut nevoie să îl atingă –, dar nu o făcu. Într-una din zilele verii de-abia trecute, văzuse un puşti îmbrăcat cu un tricou pe care era desenat un semn rutier octogonal. Însă în mijlocul lui, în loc de STOP, scria TMI. Când Danny îl întrebase ce vrea să zică inscripţia de pe tricoul lui, puştiul îi aruncase un zâmbet plin de compătimire, rezervat, probabil, numai domnilor anacronici, săriţi de patruzeci de ani. „Prea multe informaţii”{35}, îi răspunsese puştiul. Dan îi mulţumise şi se îndepărtase gândind: Povestea vieţii mele, tinere.

Toată lumea are secrete. Aflase asta încă din copilărie. Dar oamenii buni meritau să şi le păstreze. Iar Billy Freeman era bunătatea în persoană.

— Vrei să mergem la o cafea, Danno? Ai timp? Îl duc pe ticălosul ăsta la culcare în mai puţin de zece minute.

Dan mângâie drăgăstos latura locomotivei.

— Sigur. Dar ai grijă cum vorbeşti. Nu-i un ticălos, e un…

Şi atunci îi explodă capul.

2

Când îşi reveni, era culcat pe băncuţa pe care stătuse prietenul lui la fumat. Billy şedea lângă el, cu o expresie îngrijorată pe chip. La naiba, ce-i aia „îngrijorată”? Speriat ca dracu’ – aşa arăta bietul om. Într-o mână ţinea telefonul, pregătindu-se să sune la Urgenţe.

— Pune-l în buzunar, croncăni zgrunţuros Dan.

Îşi drese glasul şi încercă din nou:

— N-am nimic.

— Sigur? Iisuse Hristoase, am crezut că ai făcut o comoţie cerebrală. Pe bune că aşa mi s-a părut.

Cam aşa m-am şi simţit.

Pentru prima oară după mulţi ani, Dan se gândi la Dick Hallorann, maestrul bucătar de pe vremuri al Hotelului Overlook. Dick îşi dăduse imediat seama că băiatul lui Jack Torrance are acelaşi talent ca şi el. Acum Dan se întrebă dacă Dick mai trăia. Aproape sigur că nu; se apropia de şaizeci de ani atunci când se cunoscuseră.

— Cine-i Tony? îl întrebă Billy.

— Ce?

— Ziceai „Te rog, Tony, te rog”. Cine-i Tony?

— Un tip pe care l-am cunoscut pe vremea când îmi beam minţile.

Ca minciună, nu era cine ştie ce, dar fusese primul lucru care-i venise în mintea încă zdruncinată.

— Un prieten bun.

Billy mai contemplă câteva secunde ecranul luminos al telefonului, apoi îl închise încet şi îl puse în buzunar.

— Ştii că nu cred nicio clipă ce-ai spus. Eu zic că ai avut una din străfulgerările tale. Ca în ziua când ai aflat de…

Nu continuă, ci se lovi uşor pe burtă.

— Păi…

— Nu mai zice nimica. Câtă vreme ţi-e bine, vreau să spun. Şi câtă vreme nu e vreo veste proastă în ce mă priveşte. Pentru c-aş vrea să ştiu ce e. Nu cred că toţi oamenii gândesc aşa, dar uite că eu da.

— N-a fost nimic despre tine.

Dan se ridică de pe bancă, bucurându-se nespus să-şi dea seama că îl mai ţineau picioarele.

— Dar aş dori să lăsăm pe altă dată cafeaua aia, dacă nu te superi.

— Nici vorbă. Trebuie să te duci acasă şi să te întinzi. Tot mai eşti palid. Indiferent ce-a fost, te-a pălit rău tare.

Billy se întrerupse şi aruncă o privire spre trenuleţul Riv.

— Bine că nu s-a întâmplat când conduceai drăcia aia cu şaizeci pe oră.

— Hai, nu mai spune!

3

Traversă Cranmore Avenue spre trotuarul cu Azilul Rivington, intenţionând să respecte sfatul lui Billy – să se ducă direct acasă şi să se culce. Dar, în loc să intre pe poarta care dădea pe vechea alee victoriană mărginită de flori, hotărî să se mai plimbe puţin. Îşi recăpătase suflul, se recăpătase pe el însuşi, iar văzduhul nopţii era îmbietor. Mai mult încă, simţea nevoia să se gândească – foarte bine să se gândească – la ceea ce tocmai se întâmplase.

Indiferent ce-a fost, te-a pălit rău tare.

Şi vorbele astea îl duseră iar cu gândul la Dick Hallorann şi la toate lucrurile pe care nu i le mărturisise niciodată lui Casey Kingsley. Şi pe care nu i le va mărturisi vreodată. Răul pe care i-l făcuse lui Deenie şi fiului ei, probabil, pur şi simplu stând cu mâinile în sân, prinsese rădăcini în sufletul lui, aidoma unei măsele de minte care nu se dădea scoasă. Dar, la vârsta de cinci ani, Danny Torrance fusese cel căruia i se făcuse rău, împreună cu mama lui, fireşte, iar tatăl lui nu fusese singurul vinovat. Iar Dick făcuse ceva în privinţa aceea. Căci, dacă şi el s-ar fi spălat pe mâini, atunci Dan şi mama lui şi-ar fi găsit moartea în Overlook. Încă îl mai dureau amintirile astea vechi, purtând vii, ca şi atunci, culorile fundamentale ale spaimei şi groazei, aşa cum numai un copil le poate percepe. Şi-ar fi dorit să nu mai fie nevoit vreodată în viaţă să se mai gândească la ele, însă acum era obligat s-o facă. Pentru că… ei bine…

Pentru că e o zicală: ce semeni aia culegi. Poate că-i vorba de